Dr. Anca Tâu, medic primar cardiologie și medicină internă, atrage atenția asupra presiunii uriașe pe care o presupune profesia de medic și asupra pericolului condamnării publice înainte de pronunțarea unui verdict.
Dr. Anca Tâu vorbește despre responsabilitatea medicilor care trebuie să ia decizii dificile, uneori fără să aibă toate răspunsurile.
Medicul amintește că terapia intensivă este locul în care pacienții se află adesea la granița dintre viață și moarte, iar tratamentele nu garantează întotdeauna recuperarea.
În legătură cu cazul doctorițelor de la Spitalul Pantelimon, aceasta subliniază importanța prezumției de nevinovăție și a evaluării probelor înaintea oricărei condamnări.
Dr. Anca Tâu avertizează că teama medicilor de acuzații ar putea afecta deciziile clinice și încrederea pacienților în sistemul medical.
Profesia de medic presupune mai mult decât cunoștințe medicale și aplicarea unor tratamente. În spatele fiecărei decizii există o responsabilitate uriașă, mai ales atunci când pacientul se află într-o stare gravă, iar medicul trebuie să aleagă între mai multe variante, fără să poată anticipa cu certitudine rezultatul.
Dr. Anca Tâu, medic primar cardiologie și medicină internă, cardio-oncolog acreditat IC-OS, a transmis un mesaj în care vorbește despre experiența personală din spital, despre limitele medicinei și despre cazul doctorițelor de la Spitalul Pantelimon.
Medicul descrie dificultatea unei profesii în care unele decizii pot face diferența dintre viață și moarte, dar în care nici pregătirea, nici experiența nu pot elimina toate necunoscutele.
„Știe cineva cum este să fii medic? Altcineva decât un medic? Să decizi pentru viața unui om știind că nu ai toate răspunsurile? Să alegi un tratament care poate salva, dar poate și face rău. Să continui când șansele sunt infime. Să te întrebi, uneori ani mai târziu, dacă ai făcut suficient. Sau prea mult…”, a scris Dr. Anca Tâu pe Facebook.
Medicul vorbește și despre experiența acumulată în anii de gardă, despre pacienții care au reușit să supraviețuiască, dar și despre cei pe care eforturile echipelor medicale nu i-au putut salva:
„Am făcut gărzi o viață. Am văzut oameni salvați și oameni pe care, în ciuda tuturor eforturilor, nu i-am putut salva…
Am cunoscut oboseala de după o noapte în care ai luat decizii una după alta. Și sentimentul acela greu de explicat, când pleci acasă, dar o parte din tine rămâne lângă patul unui pacient.
Nu vorbesc despre lucruri citite într-un manual. Și nici despre o profesie pe care vreau să o apăr cu orice preț. Vorbesc despre o responsabilitate pe care am trăit-o”.
Dr. Anca Tâu explică și de ce medicina nu poate oferi întotdeauna certitudini. Deși se bazează pe dovezi, acestea indică probabilități, nu rezultate garantate pentru fiecare pacient:
„Medicina este bazată pe dovezi. Dar dovezile vorbesc despre probabilități. În fața ta se află un om. Nu o medie statistică”.
În acest context, terapia intensivă reprezintă una dintre cele mai dificile zone ale medicinei. Aici ajung pacienți în stare critică, ale căror organisme nu mai pot susține singure funcțiile vitale. Aparatele și medicamentele pot menține funcțiile organismului și pot câștiga timp, însă acest lucru nu înseamnă întotdeauna că pacientul se va recupera.
„Terapia intensivă este, de multe ori, ultima redută a medicinei. Acolo ajung pacienți aflați la granița dintre viață și moarte. Oameni pentru care organismul nu mai reușește singur să susțină funcții vitale. Oameni pentru care fiecare oră câștigată poate însemna o șansă. Sau doar încă o oră.
Aparatele pot susține respirația. Medicamentele pot menține circulația. Dar timpul câștigat nu înseamnă întotdeauna viață recuperată”, mai scrie ea.
Medicul amintește că, în aceeași secție, se întâmplă și recuperări neașteptate, dar și situații în care pacienții nu mai pot fi salvați:
„Și tot acolo se întâmplă miracolele acelea fără nimic miraculos în ele: un pacient care părea pierdut își revine. Se ridică. Pleacă acasă. Alții nu mai pleacă… Iar medicii de terapie intensivă trăiesc o carieră întreagă între aceste două posibilități”.
Pornind de la aceste realități, Dr. Anca Tâu face referire la cazul doctorițelor de la Spitalul Pantelimon, la gravitatea acuzațiilor și la efectele pe care acestea le pot avea asupra reputației unor medici înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive.
Medicul precizează că nu cunoaște ce s-a întâmplat în saloanele spitalului și că nu dorește să formuleze o judecată înainte ca justiția să stabilească faptele. În schimb, atrage atenția asupra modului în care acuzațiile pot deveni condamnări publice.
„Mă gândesc la doctorițele de la Spitalul Pantelimon. La acuzațiile extrem de grave, la anii de profesie și la reputații puse sub semnul întrebării înaintea unui verdict.
Nu știu ce s-a întâmplat în acele saloane. Și tocmai de aceea refuz să judec înaintea justiției. Dar mă tulbură ușurința cu care o acuzație se transformă într-o condamnare publică.
Linsajul mediatic nu este justiție. Este spectacolul unei sentințe pronunțate înainte ca probele să fie judecate”.
Dr. Anca Tâu compară rapiditatea cu care se formulează verdictele în spațiul public cu complexitatea deciziilor medicale, care pot necesita zile de investigații și tratament fără ca toate necunoscutele să poată fi eliminate.
„La televizor, câteva minute sunt suficiente pentru un verdict. În terapie intensivă, uneori nici zilele de investigații și tratament nu pot elimina toate necunoscutele.
Familiile au dreptul la adevăr. Medicii au dreptul la apărare și la prezumția de nevinovăție”.
Un alt punct important al mesajului este diferența dintre limitarea justificată a unui tratament care a devenit disproporționat și provocarea intenționată a morții unui pacient.
Medicul consideră că această distincție este fundamentală și că trebuie stabilită pe baza probelor, nu a reacțiilor emoționale sau a indignării publice.
„Iar între limitarea justificată a unui tratament devenit disproporționat și provocarea intenționată a morții există o diferență fundamentală. Una care trebuie stabilită prin dovezi, nu prin indignare.
Dificultatea unei decizii nu o face automat corectă. Dar nici rezultatul ei tragic nu o transformă automat într-o greșeală”.
Dincolo de cazul Spitalului Pantelimon, Dr. Anca Tâu ridică o întrebare despre viitorul profesiei medicale și despre consecințele pe care presiunea acuzațiilor le-ar putea avea asupra activității medicilor.
Teama de a fi acuzat ar putea ajunge să influențeze modul în care sunt luate deciziile clinice, inclusiv în situațiile în care pacientul are nevoie de intervenții rapide și de alegeri dificile.
„Mă îngrijorează și ce rămâne după acest caz… Ce medicină vom practica dacă teama de acuzație va ajunge mai puternică decât judecata clinică? Și ce încredere va mai avea pacientul în omul căruia îi încredințează viața?
Nu cer imunitate pentru medici. Cer responsabilitate, adevăr și măsură. Pentru că moartea ne privește pe toți. Iar într-o zi, fiecare dintre noi sau cineva drag va depinde de decizia unui medic”.
În încheiere, medicul subliniază că profesia nu presupune infailibilitate, ci competență, responsabilitate și libertatea de a lua decizii în interesul pacientului.
„Nu avem nevoie de medici infailibili. Nu există. Avem nevoie de medici competenți, responsabili și suficient de liberi încât să poată decide în interesul pacientului. Și de o societate care să știe să caute adevărul fără să distrugă, între timp, încrederea.
Într-o zi, fiecare dintre noi va fi de o parte sau de alta a unui pat de spital. Și atunci vom avea nevoie de două lucruri: un medic care să nu se teamă să decidă și certitudinea că decizia lui a fost luată pentru noi”, încheie medicul.