Amânarea constantă a sarcinilor importante – cunoscută sub numele de procrastinare – nu este doar un obicei prost sau lipsă de voință. Potrivit unui studiu recent realizat de cercetători de la Academia Chineză de Științe, această tendință poate avea cauze biologice și genetice clare, care apar încă din adolescență.
Cercetarea a fost publicată în revista de specialitate Molecular Psychiatry și se concentrează pe ceea ce oamenii de știință numesc „procrastinare psihopatologică” – o formă severă și persistentă de amânare, asociată frecvent cu tulburări precum ADHD sau anxietatea.
Pentru studiu, echipa a analizat imagini RMN ale creierului provenite de la 71 de perechi de gemeni adolescenți. După opt ani, aceiași participanți au fost intervievați pentru a li se evalua nivelul de procrastinare la vârsta adultă.
Folosirea gemenilor le-a permis cercetătorilor să estimeze rolul geneticii. Rezultatul: aproape jumătate din tendința de a procrastina (aproximativ 47%) poate fi explicată prin factori genetici.
Mai important, cercetătorii au observat că adolescenții care aveau anumite particularități în structura creierului ajungeau, peste ani, să manifeste forme severe de procrastinare.
Citește și: De ce amânăm sarcinile importante. Cum ieșim din procrastinare: 5 pași esențiali
Diferențele au fost identificate în special într-o zonă a creierului numită nucleul accumbens. Aceasta este implicată în motivație, recompensă, plăcere și dorința de a acționa. Cu alte cuvinte, este o zonă esențială pentru a începe și duce la capăt sarcini.
Adolescenții la care această regiune se dezvolta diferit aveau un risc mult mai mare de a deveni adulți care amână constant lucrurile importante.
Studiul a mai arătat că, la persoanele cu procrastinare accentuată, există diferențe și în modul în care funcționează sistemele chimice ale creierului. Sunt implicate în special dopamina și serotonina – substanțe care influențează motivația, recompensa, starea de bine și controlul emoțional.
În plus, cercetătorii au identificat activarea unor gene asociate cu inflamația cerebrală și cu sistemul imunitar, ceea ce sugerează că procrastinarea severă nu este doar o problemă psihologică, ci una complexă, cu baze biologice multiple.
Concluzia studiului este clară: procrastinarea severă nu ar trebui privită doar ca un defect de caracter sau o problemă de disciplină. Ea poate fi legată de modul în care creierul se dezvoltă încă din adolescență.
Pe termen lung, aceste descoperiri ar putea ajuta la identificarea timpurie a adolescenților cu risc crescut de procrastinare cronică. De asemenea, ar putea sta la baza unor intervenții psihologice sau terapeutice aplicate din timp, înainte ca problema să se agraveze și să ducă la anxietate, depresie sau alte tulburări.
Pe scurt, amânarea nu este întotdeauna o alegere conștientă. Pentru unii oameni, ea poate fi scrisă, măcar parțial, în modul în care funcționează creierul.