De ce într-o clipă ești gata să riști, iar în următoarea alegi să nu? Înaintea unei astfel de decizii, două zone apropiate din creier transmit semnale opuse: una ne împinge spre risc și recompensă, cealaltă ne face să fim precauți.
Cercetătorii au identificat două regiuni apropiate din cortexul orbitofrontal, implicate în deciziile în care recompensa vine la pachet cu un posibil risc.
Una dintre regiuni își intensifică activitatea înaintea unei decizii de a te apropia de recompensă și a-ți asuma riscul, în timp ce cealaltă este asociată cu evitarea acestuia.
La deciziile dificile, activitatea neuronală poate trece rapid de la o stare „pro-risc” la una „pro-evitare” și invers, asemenea unui joc de tras de frânghie.
Activitatea cerebrală a permis cercetătorilor să prezică în ce direcție urma să aleagă participantul înainte ca acesta să apese butonul și să acționeze.
În fiecare zi, creierul face calcule pe care rareori le conștientizăm. O recompensă merită riscul? Pericolul este prea mare? Ar fi mai bine să încercăm sau să evităm situația?
Poate fi vorba despre lucruri aparent banale: să continui drumul cu puțin combustibil în rezervor, să vorbești cu un străin în parc sau să mai joci o rundă după ce ai pierdut bani. În alte situații, miza poate fi mult mai importantă.
Cercetătorii de la University of California, San Francisco și University of California, Berkeley au urmărit direct ce se întâmplă în creier în momentul în care apare acest conflict între risc și recompensă.
Studiul, publicat în revista Nature Neuroscience, a analizat activitatea cerebrală direct din cortexul orbitofrontal, o regiune situată în partea frontală a creierului, chiar în spatele ochilor.
„Bănuiam de mult timp că această regiune este locul în care creierul cântărește recompensa în raport cu riscul, dar până acum nu am reușit niciodată să măsurăm acest proces în timp real, pe măsură ce se desfășoară în creierul uman”, a declarat dr. Edward Chang, titularul catedrei Joan și Sanford I. Weill din cadrul Departamentului de Neurochirurgie al UCSF și coautor principal al studiului.
Pentru a observa cât mai clar procesul, cercetătorii nu au vrut să îi pună pe participanți în fața unor întrebări abstracte despre cât de dispuși sunt să își asume riscuri.
Clara Starkweather, medic și doctor în științe și rezident șef în neurochirurgie la UCSF, a creat un joc video special pentru experiment.
Participanții trebuiau să traverseze coridoare în care se aflau bombe și cufere cu comori. La capăt îi așteptau rubine, însă bombele puteau exploda și îi puteau face să piardă rubine.
Numărul bombelor și valoarea recompensei se schimbau, astfel încât unele alegeri erau foarte ușoare, în timp ce altele îi puneau pe participanți în situația de a cântări atent recompensa în raport cu pericolul.
„Adormeau, iar eu credeam că nu le pasă deloc de ceea ce făceau”, își amintește Starkweather. „Dar apoi vedeam pacienți așezați în paturile lor jucând Candy Crush, fiind cu adevărat absorbiți de joc.”
Această motivație intrinsecă era exact ceea ce își dorea Starkweather să obțină în experiment.
„Există un singur moment de decizie, dacă te aventurezi pe fiecare coridor”, spune Starkweather.
Experimentul a fost posibil datorită unei situații medicale neobișnuite.
Cei șase participanți aveau deja electrozi implantați în creier pentru monitorizarea unor afecțiuni precum epilepsia sau pentru evaluarea unor afecțiuni psihiatrice. Electrozii au fost implantați din motive clinice, iar pacienții s-au oferit voluntari să participe la cercetare.
În timp ce aceștia jucau jocul, cercetătorii au înregistrat activitatea electrozilor din cortexul orbitofrontal. Astfel, au putut observa modificările activității cerebrale la scara de milisecunde.
Metoda a oferit un avantaj important față de RMN-ul funcțional (fMRI). Studiile anterioare asupra cortexului orbitofrontal au fost îngreunate de faptul că sinusurile aflate în apropiere pot distorsiona imaginile obținute prin fMRI.
Cercetătorii au identificat două regiuni apropiate din cortexul orbitofrontal care reacționau în direcții opuse.
O regiune situată aproape de mijlocul sprâncenei, numită sulcusul orbital medial, își intensifica activitatea chiar înainte ca pacienții să își asume un risc, de exemplu atunci când alegeau să intre pe un coridor cu bombe.
La aproximativ doi centimetri mai lateral, o altă zonă reacționa invers. Activitatea acesteia creștea înainte ca pacienții să evite riscul, de exemplu atunci când ocoleau coridorul periculos.
Cele două semnale se deplasau în direcții opuse, cu o precizie de ordinul milisecundelor.
Observația este cu atât mai interesantă cu cât diferă de una dintre teoriile folosite pentru a explica modul în care luăm decizii.
„Majoritatea modelelor de luare a deciziilor presupun că creierul acumulează treptat dovezi până când acestea depășesc un prag, ca un cadran care se rotește încet”, a declarat dr. Robert Knight, profesor de psihologie și neuroștiințe la Universitatea din California, Berkeley, și coautor principal al studiului.
Knight a colaborat cu Starkweather la modelarea computațională în timpul anului de rezidențiat pe care aceasta l-a petrecut făcând cercetare în laboratorul său.
„Ceea ce am observat noi, în schimb, a fost mai degrabă ca un comutator care se răsucește înainte și înapoi, oscilând între două extreme până când una dintre ele se impune.”
Pentru a înțelege cum aceste două semnale ar putea genera o singură decizie, Starkweather a construit un model computerizat al interacțiunilor dintre ele.
Modelul a sugerat că circuitul se comportă ca un joc de tras de frânghie: semnalul unei părți crește în timp ce celălalt scade, iar apoi situația se poate inversa. În cele din urmă, una dintre cele două direcții se impune.
În cazul deciziilor ușoare, cum ar fi un coridor plin de comori și fără bombe, semnalul asociat cu apropierea de recompensă a câștigat aproape instantaneu.
În cazul deciziilor mai dificile, în care riscul și recompensa erau mai echilibrate, cele două semnale au oscilat de mai multe ori înainte să se stabilească asupra unui răspuns final.
Unul dintre cele mai interesante rezultate ale cercetării este că activitatea cerebrală nu doar a însoțit decizia, ci a oferit cercetătorilor informații despre direcția în care aceasta urma să meargă.
Folosind modelul activității cerebrale, cercetătorii au putut determina în ce direcție urma să decidă un pacient înainte ca acesta să facă mișcarea propriu-zisă.
Fereastra de predicție a fost de aproximativ o jumătate de secundă.
Rezultatul nu înseamnă că oamenii de știință pot „citi gândurile” sau că orice decizie a unei persoane poate fi anticipată. Experimentul a fost realizat pe doar șase pacienți, într-o situație controlată și folosind înregistrări directe din creier.
Însă cercetarea oferă o perspectivă foarte precisă asupra modului în care creierul transformă conflictul dintre recompensă și risc într-o decizie.
Faptul că o persoană tinde să își asume riscuri sau, dimpotrivă, să le evite poate fi relevant în mai multe afecțiuni psihiatrice.
Persoanele cu depresie, anxietate și tulburare obsesiv-compulsivă (TOC) tind să manifeste comportamente de evitare, în timp ce persoanele cu dependență sau tulburări legate de jocurile de noroc pot manifesta asumarea unor riscuri nesănătoase.
Acest model ar putea reflecta un dezechilibru în circuitele neuronale implicate în procesul de luare a deciziilor.
Stimularea cerebrală pentru unele dintre aceste afecțiuni vizează deja cortexul orbitofrontal. Problema este că regiunea este extinsă, iar efectele tratamentului pot fi inconsistente.
Identificarea unor zone mai mici care contribuie la anumite comportamente ar putea permite, în viitor, o stimulare cerebrală mai bine țintită.
Într-un studiu conex desfășurat la UCSF, condus de Andrew Moses Lee, M.D., Ph.D., și Andrew Krystal, M.D., cercetătorii au stimulat fibrele cerebrale care se conectează la aceeași regiune despre care Starkweather a arătat că este implicată în evitare.
Potrivit cercetătorilor, această abordare ar putea ajuta un pacient cu TOC sever, rezistent la tratament, să ia decizii mai echilibrate în timp real. O eventuală schimbare ar putea fi observată inclusiv prin performanța pacientului în jocul creat de Starkweather.
„În prezent, psihiatria se bazează în mare parte pe întrebarea adresată pacienților cu privire la starea lor emoțională”, a spus Starkweather. „Vreau să ofer ceva mai obiectiv: o semnătură reală și măsurabilă a modului în care creierul unei persoane evaluează riscul, astfel încât tratamentul să poată viza circuitul specific care nu funcționează corect, pe lângă un scor al stării de spirit.”
Descoperirea nu arată că există un simplu „buton al riscului” în creier. Ea sugerează însă că, atunci când trebuie să alegem între apropierea de o recompensă și evitarea unui pericol, două regiuni apropiate ale cortexului orbitofrontal pot participa la un proces dinamic, în care semnalele opuse se succed până când una dintre direcții se impune.
Detalii privind publicarea: Înregistrările intracraniene la oameni relevă contribuții diferențiate ale cortexului orbitofrontal medial și lateral la procesul decizional de apropiere–evitare, Nature Neuroscience (2026). DOI: 10.1038/s41593-026-02444-4.
Un studiu arată că unele obiceiuri zilnice pot îmbunătăţi semnificativ sănătatea mintală. Cum e posibil și ce trebuie să faci.