Odată cu înaintarea în vârstă, apar modificări care pot influența memoria, capacitatea de a face mai multe lucruri în același timp, viteza de învățare și alte funcții cognitive. Totuși, îmbătrânirea creierului nu înseamnă automat boală, iar efectele pot varia mult de la o persoană la alta.
Întrebarea care îi preocupă pe cercetători este dacă declinul cerebral trebuie acceptat ca parte inevitabilă a vârstei sau dacă există metode prin care ritmul acestuia poate fi redus.
Creierul uman cântărește în jur de 3 livre și reprezintă una dintre cele mai impresionante structuri biologice, cu aproximativ 100 de miliarde de neuroni interconectați prin trilioane de sinapse.
De la momentul în care începe să se dezvolte, în a treia săptămână de gestație, și până la bătrânețe, structurile și funcțiile sale se modifică continuu, iar rețelele și conexiunile dintre neuroni se formează și se reorganizează.
În primii ani de viață, creierul formează peste 1 milion de conexiuni neuronale noi în fiecare secundă. În perioada preșcolară, dimensiunea creierului crește de patru ori, iar până la vârsta de 6 ani ajunge la aproximativ 90% din volumul pe care îl va avea la maturitate.
Lobii frontali, zona responsabilă de funcțiile executive precum planificarea, memoria de lucru și controlul impulsurilor, sunt printre ultimele regiuni ale creierului care se maturizează complet. Acest proces poate continua până în jurul vârstei de 35 de ani.
Pe măsură ce oamenii înaintează în vârstă, sistemele corpului, inclusiv creierul, intră treptat într-un proces de declin.
Micile scăpări de memorie sunt frecvent asociate cu îmbătrânirea. Totuși, oamenii pot avea astfel de momente și la 20 de ani, doar că atunci nu le acordă aceeași importanță.
La vârste mai înaintate, aceste episoade pot deveni sursă de anxietate, mai ales din cauza legăturii pe care mulți o fac imediat cu boala Alzheimer. Însă Alzheimerul și alte forme de demență nu fac parte din procesul normal de îmbătrânire.
Printre schimbările de memorie considerate obișnuite odată cu vârsta se numără dificultatea de a învăța ceva nou, pentru că fixarea informațiilor noi poate dura mai mult, dificultatea de a face mai multe lucruri deodată, din cauza încetinirii procesării informației, scăderea memoriei strategice, cea care ajută la reținerea numelor și numerelor, și uitarea programărilor, mai ales în lipsa unor repere care să reactiveze informația.
Unele studii arată că o treime dintre adulții vârstnici au dificultăți cu memoria declarativă, adică acea memorie a faptelor și evenimentelor pe care creierul le stochează și le poate recupera. Alte cercetări arată însă că o cincime dintre persoanele de 70 de ani obțin rezultate la testele cognitive la fel de bune ca persoanele de 20 de ani.
Cercetătorii încearcă încă să înțeleagă toate piesele acestui puzzle, însă există câteva modificări generale considerate probabile în procesul de îmbătrânire cerebrală.
Una dintre ele este reducerea masei cerebrale. Contracția lobilor frontali și a hipocampului, zone implicate în funcțiile cognitive superioare și în formarea de amintiri noi, începe în jurul vârstei de 60 sau 70 de ani.
O altă schimbare este reducerea densității corticale. Aceasta înseamnă subțierea suprafeței exterioare, pliate, a creierului, pe fondul scăderii conexiunilor sinaptice. Mai puține conexiuni pot însemna o procesare cognitivă mai lentă.
Și substanța albă se modifică odată cu vârsta. Ea este alcătuită din fibre nervoase mielinizate, organizate în fascicule care transmit semnale între celulele cerebrale. Cercetătorii cred că mielina se reduce odată cu înaintarea în vârstă, ceea ce duce la încetinirea procesării și la scăderea performanțelor cognitive.
Sistemele de neurotransmițători se schimbă, la rândul lor. Specialiștii sugerează că, odată cu vârsta, creierul produce mai puțini mesageri chimici, iar scăderea activității dopaminei, acetilcolinei, serotoninei și norepinefrinei ar putea contribui la declinul cognitiv, la probleme de memorie și la creșterea riscului de depresie.