Timp de zeci de ani, oamenii au crezut că un căscat înseamnă că organismul cere mai mult oxigen. Știința arată însă că explicația este mult mai interesantă: căscatul ar putea fi un mecanism prin care creierul își reglează temperatura și își schimbă „modul de funcționare”.
Dacă vezi un om căscând, probabil te gândești imediat la oboseală sau plictiseală. Dar căscatul este mult mai vechi decât specia umană. Aproape toate vertebratele par să aibă acest comportament sau unul foarte asemănător.
Babuinii sociabili cască. Urangutanii, deși sunt animale mai solitare, fac același lucru. Papagalii, pinguinii și chiar crocodilii cască. Cercetătorii cred că un comportament asemănător ar fi existat chiar și la unele dintre primele animale cu maxilar.
Tocmai faptul că apare la atât de multe specii le-a dat oamenilor de știință un indiciu important: căscatul trebuie să aibă o funcție biologică esențială.
Una dintre cele mai răspândite explicații este și una dintre cele mai greșite: ideea că atunci când căscăm, corpul încearcă să ia mai mult oxigen sau să elimine dioxidul de carbon.
„Când întreb oamenii de ce cred că avem căscat, majoritatea spun că are legătură cu respirația și cu oxigenul”, explică profesorul Andrew Gallup, specialist în biologie comportamentală la Universitatea Johns Hopkins, conform The Guardian.
Explicația pare logică: căscatul începe cu o inspirație profundă de aer. Totuși, studiile au arătat altceva.
În cercetări realizate încă din anii 1980, oamenii de știință au modificat nivelurile de oxigen și dioxid de carbon din aerul respirat de voluntari. Dacă teoria oxigenului era corectă, frecvența căscatului ar fi trebuit să se schimbe.
Nu s-a întâmplat.
Chiar dacă aceste modificări au influențat alte procese respiratorii, ele nu au făcut oamenii să caște mai mult sau mai puțin.
Nici persoanele cu probleme respiratorii sau boli care afectează plămânii nu au prezentat diferențe clare de căscat care să susțină ideea că acest reflex este legat de oxigen.
Cercetătorii au început să privească altfel mecanismul căscatului.
Mișcarea este complexă: deschidem larg maxilarul, inspirăm profund, apoi închidem rapid gura și expirăm. Andrew Gallup a observat că această succesiune seamănă cu o formă de întindere musculară, dar localizată în zona capului.
„Putem considera deschiderea largă a maxilarului ca o întindere localizată”, spune cercetătorul.
Asemenea întinderii brațelor sau picioarelor, căscatul pare să influențeze circulația. Analizele medicale sugerează că acest reflex crește fluxul de sânge către craniu și ajută sângele venos să se întoarcă mai eficient spre inimă.
Iar aici apare o ipoteză fascinantă: căscatul ar putea funcționa ca un mic sistem de răcire pentru creier.
Creierul este un organ extrem de activ și produce constant căldură. Temperatura lui este influențată de trei factori principali:
Când căscăm, aerul inspirat trece prin gură, limbă și căile nazale, zone umede care pot favoriza pierderea de căldură prin evaporare și convecție.
Practic, căscatul ar putea funcționa într-un mod asemănător unui radiator: ajută la eliminarea excesului de căldură din zona capului.
Studiile susțin această idee printr-un detaliu surprinzător: temperatura mediului influențează frecvența căscatului.
Când temperatura este puțin crescută, oamenii tind să caște mai des. Dar când este extrem de cald, efectul nu mai funcționează la fel de bine, pentru că aerul inspirat nu mai poate răci eficient organismul. Atunci corpul folosește alte mecanisme, precum transpirația.
Când temperatura este mai scăzută, căscatul apare mai rar.
O altă explicație importantă este legată de „schimbarea stării de excitație” a creierului.
Cu alte cuvinte, căscatul ar putea ajuta creierul să treacă dintr-o stare în alta:
Dr. Olivier Walusinski, cercetător și autor al mai multor lucrări despre căscat, explică faptul că reflexul ar putea avea legătură cu schimbarea activității cerebrale și cu circulația lichidului cefalorahidian, fluidul care protejează creierul și măduva spinării.
Asta ar putea explica de ce apare căscatul într-o ședință plictisitoare, înainte de un examen sau chiar înainte de o activitate solicitantă.
Creierul se pregătește pentru o schimbare.
Probabil ai observat fenomenul: cineva cască, iar după câteva secunde începi și tu.
Acest lucru se întâmplă chiar și atunci când nu ești obosit.
O explicație este legată de neuronii oglindă, celule cerebrale implicate în imitarea și înțelegerea comportamentelor altora.
Când vedem o persoană căscând, creierul poate reproduce automat acel model.
Dar căscatul contagios ar putea avea și un rol social.
La animale precum babuinii, un căscat transmis prin grup ar putea contribui la sincronizarea comportamentului: membrii grupului pot deveni mai vigilenți sau, dimpotrivă, se pot pregăti pentru odihnă.
Un studiu realizat pe lei a arătat că după căscat, unele animale aveau tendința să urmeze comportamentul liderului și să se ridice sau să se deplaseze.
Deși oamenii de știință încă dezbat toate funcțiile acestui reflex, ideea că devine tot mai susținută este aceasta: căscatul nu este un semn că organismul rămâne fără aer.
Este mai degrabă un mecanism vechi, prezent la numeroase specii, care pare să ajute creierul să-și regleze temperatura, circulația și nivelul de activare.
Așa că data viitoare când caști într-un moment nepotrivit, poate nu este plictiseala care vorbește. Poate creierul tău încearcă pur și simplu să se calibreze.