Îmbătrânim cu toții, dar nimeni nu ar trebui să-și petreacă zilele așteptând un telefon care nu mai vine. În spatele unui simplu "Sunt bine" se poate ascunde o singurătate pe care familia și comunitatea nu o văd.
Cu toții avem, poate, un astfel de om în viața noastră. Un vecin pe care îl întâlnim dimineața și care ne salută primul. O femeie pe care o vedem cu aceeași plasă de cumpărături, în fiecare zi. Un tată care spune că nu are nevoie de nimic. O mamă care răspunde la telefon cu "Sunt bine", chiar dacă vocea ei parcă nu mai sună la fel.
Îi vedem. Îi salutăm. Uneori îi întrebăm dacă au nevoie de ceva.
Apoi ne grăbim mai departe.
Și poate nu ne gândim că, după ce se închide ușa, casa rămâne din nou tăcută. Că masa este pusă pentru o singură persoană. Că telefonul stă pe masă, dar nu sună. Că cineva poate privi din când în când spre ușă, cu speranța că astăzi va veni cineva.
La vârsta asta, nu mai ceri întotdeauna lucruri mari. Uneori aștepți doar un telefon. O vizită. O voce cunoscută. Pe cineva care să stea lângă tine fără să se uite la ceas.
Iar cel mai dureros este că omul care se simte singur poate să nu spună niciodată asta.
Poate va spune doar: "Sunt bine".
Astăzi, de Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice, poate merită să ne întrebăm câți dintre oamenii pe care îi vedem în fiecare zi sunt, de fapt, singuri.
Dar poate că, înainte de toate, ar trebui să ne uităm puțin mai atent la omul în vârstă pe lângă care trecem în fiecare zi. Pentru că uneori singurătatea nu arată așa cum ne imaginăm.
Nu înseamnă neapărat un om care nu mai iese din casă. Nu înseamnă întotdeauna tristețe vizibilă sau o persoană care cere ajutor. Uneori arată ca o femeie care merge singură la piață. Ca un bărbat care își face singur cumpărăturile. Ca un bunic care spune că nu are nevoie de nimic.
Și tocmai aici poate apărea problema.
Un om în vârstă poate să fie perfect capabil să își cumpere pâinea, să meargă la medic și să își plătească facturile. Poate locui singur și poate părea că se descurcă fără probleme.
Dar cine îl sună seara? Cu cine vorbește atunci când îi este teamă? Cui îi spune că îi este dor de cineva?Cine observă că, de câteva săptămâni, nu mai iese din casă la fel de des?
De multe ori, nici măcar familia nu vede aceste lucruri. Nu pentru că nu îi pasă, ci pentru că liniștea poate părea un semn că totul este în regulă.
Psihologul Radu Leca explică pentru DC Medical de ce singurătatea persoanelor vârstnice poate rămâne ascunsă chiar și în fața celor apropiați.
"De ce singurătatea la vârstnici rămâne adesea invizibilă pentru comunitate și chiar pentru familie? În psihologia socială, normele culturale și "scenariile" despre bătrânețe influențează atenția colectivă, iar multe persoane asociază vârsta a treia cu resemnare, tăcere, modestie, deci cu emoții ținute în interior. Vârstnicii evită uneori să își exprime nevoile din teamă de a deranja, din mândrie sau din convingerea că durerea lor nu mai interesează pe nimeni.
Familia interpretează liniștea ca semn de bine, iar comunitatea confundă independența cu absența nevoii de contact, mai ales când persoana se descurcă la cumpărături sau la medic. Teoria atribuirii explică o eroare frecventă: oamenii pun izolarea pe seama "firii" vârstnicului, nu pe seama pierderilor și a barierelor reale, cum ar fi transportul dificil, auzul slăbit, oboseala, frica de cădere, lipsa banilor.
Așa apare un gol între realitatea interioară și percepția din exterior, iar golul acesta crește riscul de criză. Atenția caldă și consecventă din partea celor din jur face singurătatea vizibilă și tratabilă", a explicat psihologul Radu Leca, în exclusivitate pentru DC Medical.
Există o diferență între a avea nevoie de ajutor și a avea nevoie de companie. Un om poate să își facă singur mâncare, să meargă la farmacie și să își ducă gunoiul. Dar asta nu înseamnă că nu are nevoie să stea de vorbă cu cineva.
Uneori, cel mai greu lucru nu este să găsești mâncare sau medicamente. Este să găsești un motiv să deschizi ușa. Să știi că cineva va veni. Să ai pe cine suna fără să simți că deranjezi.
Iar aici intervine una dintre cele mai simple forme de grijă: prezența. Nu trebuie întotdeauna să rezolvăm ceva. Uneori este suficient să stăm puțin.
"La vârsta asta, ce să mai vrei?". Poate că aceasta este una dintre ideile pe care le repetăm fără să ne dăm seama. Că un om în vârstă trebuie să fie mulțumit cu puțin. Că nu mai are nevoie de prieteni noi. Că nu mai are nevoie de ieșiri, de conversații, de planuri sau de oameni care să îl caute.
Ca și cum, după o anumită vârstă, nevoia de apropiere ar dispărea. Nu dispare. Iar pierderile care apar odată cu vârsta pot face singurătatea și mai greu de suportat: moartea partenerului, plecarea copiilor, dispariția prietenilor, pensionarea, problemele de auz sau de mobilitate, lipsa banilor ori teama de a cădea.
Din exterior, omul poate părea doar "mai retras". În interior, povestea poate fi cu totul alta.
Nu pentru că este 1 octombrie. Ci pentru că poate avem în viața noastră un om pe care l-am întrebat prea mult timp doar dacă și-a luat medicamentele, dacă a mâncat sau dacă are nevoie de ceva de la magazin.
Poate merită să îl întrebăm altceva "Cum te simți?". Și, mai ales, să avem răbdare să ascultăm răspunsul.
Pentru că singurătatea poate deveni invizibilă atunci când toți presupun că altcineva este acolo.
Vecinul crede că îl sună familia. Familia crede că are vecini. Copiii cred că, dacă ar avea nevoie de ceva, ar spune.
Iar omul rămâne singur cu "Sunt bine". De Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice, poate acesta este unul dintre cele mai simple lucruri pe care le putem face: să ne uităm puțin mai atent la oamenii pe lângă care trecem.
Să batem la o ușă. Să dăm un telefon. Să bem o cafea împreună. Pentru că uneori, ceea ce îi lipsește unui om nu este un lucru. Este cineva.