Stresul este, de obicei, asociat cu efecte negative asupra organismului. Însă, la nivel celular, o provocare mică și temporară poate declanșa celulele să își activeze sistemele de apărare și să facă față mai bine unui stres viitor.
???? Celulele sunt atacate constant de factori precum radiațiile UV, alcoolul, poluanții sau anumite produse secundare ale medicamentelor.
????️ O doză mică de stres poate activa mecanisme celulare de apărare, inclusiv proteina NRF2, care controlează sute de gene protectoare.
???? Compuși din unele legume, precum sulforafanul din broccoli, pot activa NRF2 în experimente, însă efectele la oameni nu sunt încă demonstrate clar.
⚠️ Hormesisul nu înseamnă că expunerea intenționată la poluare, radiații UV sau alte substanțe nocive este sănătoasă. Doza și durata expunerii contează enorm.
Când vorbim despre efectele poluării, ale alcoolului sau ale radiațiilor ultraviolete, ne gândim de obicei la organele pe care acestea le pot afecta. Poluarea aerului, de exemplu, poate afecta plămânii și poate contribui la apariția astmului și a altor probleme respiratorii.
Dar există o poveste care se desfășoară la o scară mult mai mică.
Celulele care alcătuiesc plămânii și toate celelalte țesuturi ale organismului sunt expuse permanent unor factori de stres. Radiațiile UV, alcoolul, poluanții și chiar produșii secundari ai unor medicamente pot provoca leziuni la nivelul ADN-ului, proteinelor și membranelor lipidice care înconjoară celulele.
Dacă aceste leziuni devin prea severe, celulele pot începe să funcționeze anormal sau chiar să moară.
Și totuși, în ciuda acestui „baraj” continuu de factori potențial nocivi, majoritatea celulelor reușesc să se adapteze, să supraviețuiască și să funcționeze eficient de-a lungul vieții.
Cum reușesc?
Organismul nu lasă celulele complet neprotejate. Acestea dispun de mecanisme specializate care pot detecta diferite tipuri de stres și pot modifica activitatea unor gene pentru a limita efectele acestuia.
Unul dintre cele mai studiate mecanisme implică NRF2, o proteină care poate acționa asemenea unui adevărat „comutator molecular”.
Atunci când NRF2 este activată, poate stimula activitatea a sute de gene implicate în protecția celulară. Acestea contribuie la limitarea daunelor și la eliminarea unor substanțe chimice potențial periculoase.
Dar NRF2 nu este singurul mecanism de apărare.
Alte răspunsuri celulare pot ajuta organismul să:
elimine și recicleze proteinele deteriorate;
repare leziunile ADN-ului;
încetinească temporar diviziunea celulară;
conserve energia;
împiedice răspândirea daunelor.
Problema apare atunci când stresul este prea puternic sau durează prea mult. În aceste situații, mecanismele de apărare pot fi depășite, iar leziunile pot deveni persistente.
Aici apare unul dintre cele mai interesante concepte din biologia celulară: hormesisul.
Pe scurt, este un răspuns dependent de doză. O provocare mică și limitată poate stimula mecanisme de adaptare și protecție, în timp ce o expunere mai intensă poate produce efecte nocive.
Un exemplu familiar este exercițiul fizic.
Atunci când facem sport, mușchii sunt supuși temporar unui stres. După perioada de recuperare și în urma repetării efortului, organismul dezvoltă adaptări care îi permit să facă față mai bine solicitărilor viitoare.
La nivel celular, unele răspunsuri la stres par să urmeze un principiu asemănător: o provocare controlată poate determina celulele să-și consolideze mecanismele de apărare.
Asta nu înseamnă însă că „mai mult stres” este mai bine. Din contră, diferența dintre o provocare adaptativă și una dăunătoare poate depinde de doză, durată și tipul factorului de stres.
Cercetătorii au început să se întrebe dacă hormesisul ar putea avea legătură și cu anumite alimente.
Plantele produc numeroși compuși chimici pentru a se apăra de prădători și dăunători. Atunci când consumăm fructe și legume, unii dintre acești compuși pot reprezenta pentru celulele noastre o provocare ușoară, suficientă pentru a activa anumite sisteme de apărare.
Un exemplu intens studiat este broccoliul și alte legume crucifere.
Atunci când aceste legume sunt tăiate sau mestecate, se formează sulforafanul, un compus care poate activa NRF2 în celule cultivate în laborator și în modele animale.
De aici apare o ipoteză interesantă: ar putea consumul acestor alimente să stimuleze și în organismul uman propriile mecanisme de protecție celulară?
Răspunsul științific, deocamdată, nu este atât de simplu.
Deși rezultatele obținute în laborator și la animale sunt interesante, nu pot fi pur și simplu transferate la oameni.
O revizuire sistematică a 18 studii realizate pe oameni a găsit rezultate mixte în ceea ce privește consumul de broccoli sau sulforafanul și activarea răspunsului NRF2.
Mai mult, numeroase studii aveau limitări metodologice care ar fi putut influența concluziile.
Una dintre probleme este chiar măsurarea răspunsului la stres.
Cercetătorii nu au la dispoziție întotdeauna biomarkeri suficient de buni pentru a arăta, printr-o simplă probă de sânge, ce se întâmplă exact cu aceste mecanisme de apărare în celulele organismului.
De aceea, oamenii de știință încearcă să identifice biomarkeri mai preciși, care să le permită să studieze mai bine efectele sulforafanului și ale altor compuși asupra sănătății umane.
Fructele și legumele nu trebuie privite doar prin prisma hormesisului.
Ele furnizează fibre, vitamine, minerale și numeroși alți compuși, iar efectele lor asupra sănătății sunt rezultatul interacțiunii mai multor mecanisme.
Răspunsurile adaptative la stresul celular ar putea fi o piesă dintr-un puzzle mult mai mare.
Totuși, înțelegerea acestor mecanisme deschide o direcție interesantă și în medicină.
Cercetătorii studiază de zeci de ani modul în care celulele detectează stresul și răspund la acesta.
Acum, cunoștințele acumulate sunt folosite pentru a încerca să dezvolte medicamente capabile să activeze în mod controlat sistemele de apărare ale celulelor.
Un exemplu este omaveloxolona, un medicament care activează NRF2.
În aprilie 2025, acesta a devenit primul medicament aprobat în Regatul Unit special pentru ataxia Friedreich, o boală ereditară rară care afectează progresiv sistemul nervos și poate provoca probleme de mișcare.
Într-un studiu clinic cu durata de 48 de săptămâni, persoanele tratate cu medicamentul au obținut rezultate mai bune la evaluarea deficiențelor fizice comparativ cu cele care au primit placebo.
Dar faptul că activarea unui mecanism celular poate avea efecte terapeutice nu înseamnă că acesta trebuie stimulat cât mai mult.
La fel ca în cazul multor mecanisme biologice, echilibrul este esențial.
Activarea prea puternică sau prea îndelungată a unui răspuns celular la stres poate avea, la rândul ei, efecte nedorite. Tocmai de aceea, cercetătorii trebuie să stabilească ce mecanisme pot fi activate în siguranță, în ce doză și pentru ce boli.
Același principiu este important și când vine vorba despre suplimente.
Faptul că NRF2 este un mecanism protector și că anumite substanțe îl pot activa nu demonstrează că suplimentele promovate drept „activatori NRF2” sunt benefice pentru persoanele sănătoase.
Iar hormesisul nu trebuie interpretat ca o invitație la expunerea deliberată la factori nocivi.
Nimeni nu ar trebui să caute poluarea, radiațiile ultraviolete sau alte pericole pentru a-și „antrena” celulele.
Ideea din spatele hormesisului este, în cele din urmă, una surprinzătoare: o provocare limitată poate determina organismul să se pregătească mai bine pentru următoarea provocare.
Celulele noastre sunt expuse constant unor surse potențiale de deteriorare. Atunci când stresul este suficient de redus și de temporar, mecanismele de apărare pot fi activate și pot produce adaptări.
Acest fenomen ar putea contribui la explicarea unora dintre efectele benefice asociate cu exercițiul fizic regulat și consumul unei diete bogate în fructe și legume, alături de numeroase alte mecanisme biologice.
Iar pe măsură ce cercetătorii înțeleg mai bine modul în care celulele detectează și gestionează stresul, această cunoaștere ar putea depăși domeniul nutriției.
În viitor, medicamente proiectate să activeze cu precizie anumite sisteme de apărare celulară ar putea oferi noi modalități de tratare a unor boli.
Paradoxul rămâne însă esențial: nu orice stres este bun, iar diferența dintre adaptare și deteriorare poate sta în doză.