Ți s-a întâmplat să fii epuizat, să știi că trebuie să mergi la culcare, dar să mai stai încă o oră sau două, pe canapea, cu telefonul în mână?
Specialiștii spun că acest comportament nu este doar un "obicei prost". În spatele lui se ascund mecanisme psihologice bine documentate, iar cercetările arată că există trei explicații principale pentru ceea ce oamenii de știință numesc "amânarea voluntară a orei de culcare".
Este o situație pe care milioane de oameni o trăiesc aproape în fiecare seară: oboseala este evidentă, ochii se închid, însă canapeaua pare infinit mai atrăgătoare decât patul.
De multe ori, telefonul mobil, serialele sau rețelele sociale primesc vina. Totuși, psihologii spun că explicația este mult mai complexă.
Fenomenul poartă numele de "bedtime procrastination" (amânarea orei de culcare) și este definit ca întârzierea voluntară a mersului la somn, fără ca factori externi să împiedice persoana să se culce, conform The Guardian.
Cu alte cuvinte, ai timp să dormi, ai nevoie de somn, dar alegi să mai rămâi treaz.
Într-o analiză prezentată de psihologul dr. Jacqueline Nesi, în buletinul informativ Techno Sapiens, sunt sintetizate principalele explicații oferite de literatura științifică.
Prima cauză este ceea ce cercetătorii numesc o perspectivă temporală dezechilibrată, în special una "hedonistă-prezentistă".
Practic, creierul acordă o valoare mult mai mare plăcerii imediate decât beneficiilor pe termen lung.
Telefonul este interesant acum.
Canapeaua este confortabilă acum.
Somnul va fi benefic mâine, însă recompensa lui este percepută ca fiind prea îndepărtată.
Astfel, satisfacția imediată câștigă aproape de fiecare dată.
A doua explicație ține de ceea ce psihologii numesc convingeri despre voință.
Unele persoane ajung să creadă că autocontrolul este o resursă care se epuizează complet după o zi solicitantă.
Dacă au muncit mult sau au fost supuse stresului, apare ideea că "nu mai pot face nici măcar efortul de a merge la culcare".
Această percepție poate întreține comportamentul, chiar dacă, în realitate, simplul fapt de a merge în dormitor necesită un efort minim.
A treia categorie este reprezentată de cognițiile procrastinatoare.
Pe scurt, persoanele care își repetă constant că sunt dezorganizate, lipsite de voință sau "nu sunt în stare" ajung să-și întărească acest tipar.
Psihologii explică faptul că imaginea negativă despre propria capacitate de autocontrol poate deveni o profeție care se autoîndeplinește.
Pentru multe persoane, problema nu este mersul în pat, ci ceea ce trebuie făcut înainte.
Periajul dinților, folosirea aței dentare, demachierea sau spălatul pe față, mersul la toaletă, schimbarea hainelor, toate aceste activități pot fi percepute de creier ca o succesiune de sarcini neplăcute.
Unii psihologi descriu fenomenul drept aversiune față de rutina de culcare.
Cu cât această rutină pare mai lungă și mai obositoare, cu atât crește tendința de a o amâna.
Amânarea repetată a orei de culcare poate reduce durata somnului și, în timp, poate afecta sănătatea.
Privarea cronică de somn este asociată cu scăderea capacității de concentrare, tulburări de dispoziție, performanțe cognitive reduse și un risc mai mare de probleme metabolice și cardiovasculare.
Specialiștii atrag atenția că nu doar numărul de ore dormite contează, ci și consecvența programului de somn.
Strategiile inspirate din terapia cognitiv-comportamentală urmăresc schimbarea obiceiurilor care întrețin procrastinarea de la ora de culcare.
Printre recomandările frecvent întâlnite se numără:
Deși aceste soluții par simple, studiile arată că modificarea mediului este adesea mai eficientă decât încercarea de a te baza exclusiv pe voință.
Dacă te regăsești în scenariul în care "mai stai cinci minute" pe canapea, iar acele cinci minute se transformă într-o oră, nu ești singur. Cercetările sugerează că acest comportament are explicații psihologice clare și nu reflectă doar lipsă de disciplină.
Vestea bună este că, odată înțelese mecanismele care stau la baza amânării orei de culcare, acestea pot fi schimbate prin pași mici și consecvenți. Uneori, primul pas nu este să ai mai multă voință, ci să faci mai ușor drumul de pe canapea până în pat.