Un studiu revoluționar rezolvă o dispută științifică veche de peste 130 de ani și arată că creierul folosește mai multe mecanisme simultan pentru a decide dacă suntem sau nu conștienți de propriile acțiuni.
Ți s-a întâmplat vreodată să conduci până acasă și, odată ajuns, să te întrebi: „Cum am ajuns aici?” Sau să cauți un obiect pe care ești convins că nu l-ai mutat, pentru ca apoi să descoperi că tu însuți l-ai pus în alt loc, fără să-ți amintești?
Aceste experiențe aparent banale ascund unul dintre cele mai fascinante mistere ale creierului uman: cum știe creierul dacă suntem conștienți de propriile noastre acțiuni?
Acum, cercetători de la Facultatea de Medicină a Universității Yale spun că au găsit răspunsul. Studiul lor, publicat în revista PNAS Nexus, este primul care identifică semnalele cerebrale implicate în conștientizarea propriilor acțiuni și pune capăt unei dezbateri științifice care durează de mai bine de un secol.
Totul a început cu o întâmplare trăită chiar de profesorul Hal Blumenfeld, neurolog la Yale.
După ce a ieșit din piscină, nu și-a mai găsit ceasul. Era convins că îl lăsase într-un loc anume, însă l-a descoperit la capătul opus al piscinei.
Abia mai târziu și-a dat seama că el însuși îl mutase în timp ce înota, fără să fie conștient de acest lucru și fără să păstreze vreo amintire a gestului.
„Nu aveam nicio idee că făcusem asta. Dar este clar că am făcut-o”, spune cercetătorul, conform Medical Xpress.
Încă din secolul al XIX-lea, doi dintre pionierii psihologiei moderne aveau teorii complet diferite.
William James susținea că devenim conștienți de o acțiune după ce aceasta are loc, datorită informațiilor primite prin simțuri.
În schimb, Wilhelm Wundt credea că această conștientizare apare înainte de mișcare, în momentul în care creierul planifică și inițiază acțiunea.
Timp de peste 130 de ani, nimeni nu a avut o metodă prin care să testeze experimental aceste ipoteze.
David S. Jin, doctorand la Yale la momentul cercetării, a adaptat celebrul joc logic Rush Hour, în care jucătorii mută mașinuțe pentru a elibera calea unui automobil blocat.
În timpul experimentului:
participanții rezolvau puzzle-ul;
urmăreau simultan videoclipuri pe care trebuiau să le memoreze;
jocul era oprit periodic;
erau întrebați care fusese ultima mutare și cât de siguri sunt că își amintesc.
Dacă răspunsul era corect și însoțit de încredere ridicată, acțiunea era considerată conștientă.
Dacă răspunsul era greșit și participanții recunoșteau că nu sunt siguri, acțiunea era clasificată drept inconștientă.
Scopul era reproducerea acelei senzații familiare în care faci ceva corect, dar nu îți amintești efectiv procesul.
Cercetătorii au monitorizat activitatea cerebrală a 67 de participanți folosind electroencefalografia (EEG).
Rezultatele au fost surprinzătoare.
Creierul producea modele diferite de activitate atât înainte, cât și după executarea unei mișcări.
Printre acestea s-au remarcat:
pozitivitatea pre-mișcare, un semnal asociat planificării motorii, mult mai puternic atunci când oamenii erau conștienți de ceea ce făceau;
N140, un semnal legat de procesarea senzațiilor corpului, care era și el amplificat în timpul acțiunilor conștiente.
Însă niciunul dintre aceste semnale nu explica singur fenomenul.
„Se pare că atât James, cât și Wundt aveau dreptate”, explică profesorul Hal Blumenfeld.
Cu alte cuvinte, conștiința acțiunii apare atât din planificarea mișcării, cât și din informațiile senzoriale primite ulterior.
Analiza a scos la iveală un element la care nimeni nu se așteptase.
Pe măsură ce participanții continuau experimentul:
pupilele deveneau tot mai mici;
nivelul de vigilență scădea;
oamenii deveneau din ce în ce mai puțin conștienți de propriile acțiuni.
Micșorarea pupilei este un indicator bine cunoscut al scăderii stării de alertă.
„Participanții deveneau puțin mai obosiți, puțin mai plictisiți și puțin mai distrași. Pupilele lor deveneau din ce în ce mai mici, iar ei deveneau din ce în ce mai puțin conștienți de ceea ce făceau”, explică Blumenfeld.
Poate părea surprinzător, însă cercetătorii spun că lipsa conștientizării permanente nu reprezintă un defect al creierului.
Din contră.
Dacă am analiza conștient fiecare mișcare pe care o facem, activitățile cotidiene ar deveni extrem de dificile.
„Să fii conștient de acțiunile tale tot timpul ar fi cu adevărat groaznic”, spune David Jin.
El oferă exemplul unui muzician.
Dacă acesta ar trebui să se gândească deliberat la fiecare notă cântată, interpretarea ar deveni aproape imposibilă.
Automatizarea acțiunilor este, așadar, unul dintre mecanismele prin care creierul economisește resurse și permite desfășurarea fluentă a activităților zilnice.
Interesul lui David Jin pentru acest subiect este și unul personal.
El suferă de epilepsie și a experimentat episoade în care putea purta conversații sau cânta la pian în timpul unei crize, fără să-și amintească ulterior nimic din ceea ce făcuse.
„Capacitatea de a efectua toate aceste acțiuni complexe și totuși de a nu le putea descrie ulterior este incredibil de fascinantă”, spune cercetătorul.
Rezultatele studiului ar putea avea implicații importante și pentru alte boli neurologice.
Aceleași semnale cerebrale identificate în cercetare sunt afectate și la pacienții cu:
boala Parkinson;
schizofrenie;
accident vascular cerebral.
În aceste afecțiuni, dificultățile de conștientizare a propriilor acțiuni pot influența diagnosticul, recuperarea, dar și evaluarea intenției în anumite situații cu implicații juridice.
Până acum, mii de studii au analizat modul în care devenim conștienți de ceea ce vedem, auzim sau simțim.
În schimb, întrebarea cum devenim conștienți de propriile acțiuni a fost aproape ignorată.
„Practic, aceasta deschide întreaga a doua jumătate a domeniului. Dublează volumul de cercetare care poate fi realizat acum”, afirmă Hal Blumenfeld.
Următorul pas al echipei este utilizarea imagisticii prin rezonanță magnetică funcțională (fMRI), care va permite identificarea cu precizie a regiunilor profunde ale creierului implicate în conștientizarea acțiunilor.
Mesajul studiului este clar: conștiința nu este controlată de un singur „comutator” din creier, ci rezultă din colaborarea mai multor sisteme neuronale care lucrează simultan. Tocmai această redundanță ar putea explica de ce, de cele mai multe ori, reușim să funcționăm eficient fără să fim permanent atenți la fiecare gest pe care îl facem.
Mănânci emoțional fără să știi? Care este adevărata cauză din spatele kilogramelor în plus.
Ședințele de terapie online funcționează cu adevărat? Studiul care dă peste cap tot ce credeam despre psihoterapia online.