Ei au totul sau nimic - paradoxul succesului și suferința invizibilă - despre asta e vorba. Adevăratul succes nu constă doar în ceea ce obținem, ci și în modul în care reușim să ne bucurăm de ceea ce avem.
Unii oameni par să navigheze prin viață cu o ușurință remarcabilă, demonstrând competență și eficiență în tot ceea ce fac. Îi vedem ca pe niște oameni puternici, fără probleme reale, însă, în spatele acestui tablou, se ascunde adesea o suferință profundă pe care chiar și ei ajung să o ignore.
Psihoterapeutului Gabriela Zboiu explică faptul că această dificultate de a-și lua în serios propria durere are rădăcini adânci, formate în copilărie și amplificate de un mediu socio-familial rigid.
"Dacă într-un mediu familial reușitele nu au fost recunoscute și celebrate, este previzibil ca, la vârsta adultă, individul să-și perceapă propria existență ca fiind lipsită de realizări autentice", explică psihoterapeutul, care a completat că, astfel, succesul devine o iluzie a împlinirii, în timp ce suferința rămâne adânc îngropată.
Victimele educației: cum ne formează copilăria percepția asupra succesului și eșecului
Mesajele repetate din copilărie, de tipul „după râs vine plâns” sau „nu te bucura prea tare, că poate nu durează”, pot modela o percepție distorsionată asupra propriei vieți.
"Astfel de credințe induc o tendință de a minimaliza experiențele pozitive și de a acorda o atenție disproporționată dificultăților", spune Gabriela Zboiu, pentru Agerpres.
Cu alte cuvinte, oamenii care cresc în astfel de medii ajung să se saboteze emoțional, considerând că orice succes este trecător și că viața este o luptă continuă.
Un alt factor perturbator este prezența unui părinte narcisist, care își revendică toate succesele copilului și îi subminează sentimentul de competență.
"Copilul nu mai ajunge să creadă în propriile sale resurse, iar la maturitate, orice succes i se va părea un accident, un noroc trecător, nu o realizare autentică”, explică specialista.
Sindromul "Perfecționistului Nefericit": Când nimic nu e suficient de bun
Pentru unii oameni, perfecționismul este un mod de a supraviețui într-o lume în care validarea a lipsit în copilărie.
Însă, această nevoie de perfecțiune poate deveni o sursă inepuizabilă de nemulțumire.
"Ei oscilează între a ridica pe un piedestal anumite persoane, obiecte sau experiențe și a le respinge complet atunci când acestea nu se ridică la standardele impuse”, spune psihoterapeutul.
Această viziune rigidă asupra vieții face ca totul să fie trăit în extreme: dacă ceva nu este perfect, atunci este complet lipsit de valoare.
Această incapacitate de a gestiona ambivalența - faptul că viața are atât părți bune, cât și părți rele - îi face pe acești oameni să fie mereu nemulțumiți.
De ce unii oameni sunt mereu nefericiți, indiferent de succesul lor
Unul dintre cele mai toxice efecte ale acestui tip de gândire este tendința de a proiecta nemulțumirea interioară asupra lumii exterioare.
"Plângerile constante la adresa mediului înconjurător reflectă adesea o dificultate profundă de autoreglare emoțională. În loc să-și examineze propriile vulnerabilități, aceste persoane caută vinovați externi”, afirmă Gabriela Zboiu.
Astfel, în loc să se bucure de propriile realizări, acești oameni vor găsi mereu ceva care „nu este suficient de bun”.
Relațiile devin tensionate, succesul pare lipsit de sens, iar viața ajunge să fie trăită ca un șir nesfârșit de frustrări.
Cum ieși din acest cerc vicios?
Primul pas către o viață mai echilibrată este conștientizarea acestor tipare mentale. Acceptarea faptului că viața este imperfectă, dar valoroasă, este esențială pentru echilibrul emoțional.
"O perspectivă matură implică integrarea ambivalenței: acceptarea faptului că realitatea este compusă atât din aspecte pozitive, cât și din aspecte negative, iar relațiile, experiențele și realizările personale sunt, în mod inevitabil, imperfecte, dar valoroase”, concluzionează psihoterapeutul.
