De ce ajungem să abandonăm o sarcină solicitantă chiar și atunci când știm că recompensa merită efortul? Un studiu nou indică un posibil vinovat: acumularea glutamatului într-o anumită regiune a creierului, asociată cu oboseala mentală.
Efortul mental intens poate modifica nivelurile unei substanțe chimice din creier, numită glutamat.
Cercetătorii au observat că stimularea unei regiuni din cortexul prefrontal a crescut temporar performanța la testele de memorie.
După efort, participanții au devenit mai puțin dispuși să aleagă sarcini dificile, chiar dacă acestea ofereau recompense mai mari.
Glutamatul ar putea deveni un biomarker și o posibilă țintă terapeutică pentru oboseala mentală patologică, dacă mecanismul va fi confirmat.
Oricine a avut de rezolvat o problemă complicată, de învățat pentru un examen sau de dus la capăt o sarcină care necesită multă concentrare știe cât de greu poate deveni să continue. La început, lucrurile par gestionabile, însă, pe măsură ce efortul se acumulează, apare senzația că nu mai putem face încă un pas.
Interesant este că renunțarea nu apare întotdeauna pentru că nu ne mai dorim rezultatul. Uneori, știm foarte bine că merită să continuăm, dar pur și simplu nu mai suntem dispuși să depunem efortul necesar.
Ce se întâmplă, de fapt, în creier în astfel de momente? O echipă de cercetători condusă de Hongmei Xia, de la Universitatea Ludwig-Maximilians din München, Germania, a încercat să identifice mecanismul biologic care ar putea explica acest comportament.
Cercetarea, publicată în revista științifică Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS), indică o posibilă legătură între oboseala mentală, glutamat și disponibilitatea de a depune efort.
La studiu au participat 31 de voluntari sănătoși, care au fost supuși unor teste de memorie solicitante, cu durata de 20 de minute. Fiecare participant a luat parte la experiment în două zile diferite.
Într-una dintre sesiuni, cercetătorii au folosit stimulare electrică pentru a crește activitatea unei anumite regiuni din cortexul prefrontal. În cealaltă sesiune, participanții au primit o stimulare simulată, care provoca inițial o scurtă senzație de furnicături, astfel încât experiența să pară similară cu cea reală.
Scopul a fost să observe ce efect are creșterea activității cerebrale asupra performanței și asupra oboselii care apare după un efort mental susținut.
Pentru a evalua schimbările, voluntarii au fost întrebați înainte și după test dacă ar fi dispuși să rezolve sarcini suplimentare de memorie. Alegerea nu era una simplă: puteau opta pentru exerciții mai ușoare, care ofereau recompense financiare mai mici, sau pentru unele mai dificile, dar mai bine plătite.
În paralel, oamenii de știință au analizat compoziția chimică a creierului prin spectroscopie prin rezonanță magnetică. Atenția lor s-a îndreptat în special către glutamat, o substanță chimică cerebrală asociată în cercetările anterioare cu epuizarea mentală.
Rezultatele au evidențiat o diferență importantă între cele două sesiuni. Stimularea activă a crescut excitabilitatea cortexului prefrontal dorsolateral (DLPFC), o regiune cerebrală implicată în funcții cognitive precum memoria și controlul activității mentale.
Această creștere a activității a fost însoțită de niveluri semnificativ mai ridicate de glutamat după test, comparativ cu sesiunea de control.
Dar efectul nu s-a oprit aici. Deși stimularea a îmbunătățit inițial performanța participanților la sarcinile de memorie, ulterior aceștia au devenit mai puțin dispuși să aleagă exercițiile care necesitau un efort mai mare.
Cu alte cuvinte, faptul că reușeau să performeze mai bine nu însemna că erau și mai motivați să continue. Dimpotrivă, după test, preferau mai puțin sarcinile dificile, chiar dacă acestea le-ar fi adus mai mulți bani.
„Cu toate acestea, acest beneficiu al performanței, datorat excitabilității sporite a DLPFC, a venit cu prețul unei disponibilități ulterioare reduse de a alege opțiuni care necesită efort intens, indicând o oboseală motivațională crescută”, au scris oamenii de știință.
Observația este importantă deoarece sugerează că oboseala mentală nu se manifestă doar prin dificultatea de a ne concentra sau de a rezolva o problemă. Ea poate influența și felul în care evaluăm efortul pe care suntem dispuși să îl depunem.
Astfel, chiar dacă o sarcină dificilă promite un rezultat mai bun, creierul ar putea deveni mai puțin dispus să investească resursele necesare pentru a o duce la capăt.
Rezultatele indică faptul că glutamatul din cortexul prefrontal ar putea avea un rol în acest proces. Totuși, studiul nu demonstrează că acumularea acestei substanțe este singura cauză a renunțării la sarcinile dificile și nici că orice episod de oboseală mentală are aceeași explicație.
Este vorba despre un posibil mecanism biologic, care necesită cercetări suplimentare.
Dincolo de explicația oferită pentru momentele în care ne pierdem motivația după un efort intelectual intens, rezultatele ar putea avea implicații medicale.
Cercetătorii sugerează că metabolismul glutamatului la nivelul cortexului prefrontal ar putea fi utilizat, în viitor, atât pentru identificarea oboselii patologice, cât și pentru dezvoltarea unor posibile tratamente.
„Metabolismul glutamatergic prefrontal ar putea servi astfel ca un potențial biomarker, precum și ca țintă terapeutică pentru oboseala patologică.”
Dacă mecanismul va fi confirmat prin studii ulterioare, acesta ar putea deschide noi direcții pentru înțelegerea și tratarea formelor severe sau cronice de oboseală.
Studiul: Hongmei Xia et al., „A causal account of the neural origins of mental fatigue”, Proceedings of the National Academy of Sciences (2026). DOI: 10.1073/pnas.2534136123.