COVID-19 - tânăr infectat, își face publică povestea: „am realizat că suntem pe cont propriu”

Silviu Cârligeanu, un tânăr din Bacău care s-a infectat cu noul coronavirus și-a făcut publică povestea pentru ca alții poată învăța ceva din experiența lui
Iată ce a scris el pe Facebook:

„Experienta mea cu SARS-CoV-2
În primele luni de carantină am tratat situația FOARTE SERIOS. Am fost întotdeauna conștient că virusul există, doar că pe măsură ce a trecut timpul aveam tot mai multe îndoieli asupra cifrelor. Începusem să cred că sunt exagerate (1) că să bage frică în cei care nu se protejau deloc, (2) ca să prelungească stările de alertă și urgență pentru a fură mai mult prin atribuirea directă a contractelor, (3) ca să poată obține Iohannis bani mai mulți de la UE, (4) ca să fim ușor de convins în privința vaccinului, (5) din cauza volumului exagerat de mare de știri negative prezentate de media, (6) din cauza că nimeni din jurul meu nu cunoștea pe nimeni care să fi fost infectat (acum mă sună zilnic câte o persoană să-mi spună că știe încă 1-3 persoane infectate).
Și uite așa, deși continuăm să port sprayul cu alcool sanitar peste tot cu mine, să dezinfectez banii scoși de la bancomat, restul de la magazin, produsele comandate, cutiile de pizza sau pungile cu mâncare comandată (!!!), mâinile DE FIECARE DATĂ când atingeam suprafețe atinse de alte persoane, etc și îmi ștergeam disciplinat de fiecare dată tălpile papucilor de preșul îmbibat cu clor înainte să întru în casă ori la birou, deși am purtat masca și am solicitat (uneori și certat) altora în magazine și farmacii să își poarte masca pe față, nu sub barbă, am început să mă relaxez și să încep să-mi permit întâlniri cu diverși prieteni, amici, rude.

Apoi am început niște cursuri la care am participat aprox. 12 persoane într-o încăpere mică (16mp) în care nu purta NIMENI masca (recunosc că atunci am avut puține emoții), să călătoresc cu taxiul și trenul (deși în carantină jurasem că nu voi mai folosi taxi/bus/tren), să vizitez prieteni, s.a.m.d și sesizând că încă nu m-am infectat, am devenit tot mai convins că virusul e departe de mine. Chiar am zis cuiva într-o zi: “La cât am mers cu trenul și taxiul în perioada asta, dacă era atât de periculos sigur mă infectăm până acum.”
Apoi a venit un weekend în care trebuia să mă întâlnesc alături de prietena, mama și bunica mea cu o persoană foarte apropiată nouă pe care o vedem de 2-3 ori pe an (o voi menționa mai departe cu inițialele MB).
A două zi, călătorind împreună cu mășină, l-am auzit pe MB cum tușea. O dată, de două ori, de trei ori. Deschidem subiectul. MB spune că a ieșit din dus și a călătorit spre noi cu o zi înainte timp de 5 ore cu aerul condiționat pornit. Ne liniștim.
În următoarea noapte eu și prietenă mea am avut un somn ciudat, odihnitor dar cu niște coșmaruri foarte urâte și realiste (care nu pot fi considerate simptome).
După 5 zile se sparge gașca și merge fiecare la casă lui.

Următoarea zi, prima cu simptome: Dimineață mă trezesc cu o jenă în gât. Dau vină pe berea rece din seară precedentă. În paralel, prietena mea are o stare de oboseală, slăbiciune, iar bunica mea usturimi în gât (despre care am aflat câteva zile mai târziu). Plecăm la birou, pe drum începem să analizăm situația, dar simptomele sunt „cam mici” că să fie Covid-19. Împărțind încăperea cu colegul meu, decid totuși să port masca toată ziua „pentru orice eventualitate” (gest care l-a salvat pe el și probabil și pe familia lui).

Ziua 2 cu simptome: Mă trezesc cu aceeași jenă în gât, dar stare generală și mai proastă, nu aveam niciun chef să merg la birou.Prietena mea se trezește tot cu stare de oboseală, de dată asta mult mai accentuată, tuse, dureri de cap și musculare. Pe drum spre birou decidem împreună să-l trimitem pe colegul nostru să lucreze de acasă. Începem să ne gândim la teste și ne programăm.
În drum spre casă (evident, cu măști și pe jos, fără taxi/bus) ne întâlnim cu un amic cu care mă văd rar și cu drag. Păstrez distanță (2m) și îi spun „Emi, scuze, nu dăm mâna, vorbim de la distanță, avem niște simptome ciudate și pentru orice eventualitate...”. Schimbăm câteva cuvinte (l-am simțit sceptic, dar așa erau toți cei apropiați în acele zile) și apoi ne despărțim. L-am salvat și probabil nu doar pe el, ci am oprit un potențial întreg lanț al infectarilor. Masca + distanță. După 18 zile nu are simptome.

Ziua 3: Luăm laptopurile cu noi că să putem lucra de acasă, ne testăm, iar apoi ne autoizolăm. În aceeași zi, seară, încep să am stări subfebrile, max. 38 grade (nu am depășit niciodată, dar chiar și așa după 12 zile te epuizează). Încep să iau antitermice (paracetamol, aspirina). Prietenă mea are o stare fizică proastă, dureri musculare, tuse, dureri de cap și de ochi.

Ziua 4: Nimic nou, aceleași simptome. Mă forțez, încerc să nu cad pradă bolii, îmi continui exercițiile zilnice pentru spate, încerc să lucrez ceva la laptop, dar greu. Temperatura mă bagă într-o stare proastă. Prietena mea are aceleași simptome, mai puțin durerile de cap și ochi.

Ziua 5: De stres, în așteptarea rezultatelor, ne comandăm prin Glovo ceva de la KFC. „Cartofii n-au sare”. Pun sare. Degeaba. Mai pun sare. Începe să usture cumva pe gât, dar tot n-aveau gust și nici sarea nu se simțea. „Hmm, oare ne pierdem gustul? N-ai treaba, așa sunt cartofii la KFC”. Începe tusea, nu foarte agresivă, dar cu junghiuri și usturimi profunde în piept.
Prietena mea are o stare generală mai bună și începe să realizeze că își pierde gustul.

Seară era deadline pentru primirea rezultatelor, devenim tot mai nerăbdători, deși cumva eram convinși că avem SARS-CoV-2, dar totuși sperăm că poate avem unul dintre ceilalți 200 de viruși și e doar o coincidență.
Nu mai am răbdare și sun după-amiază la clinică. „Da domnul Carligeanu, le-am găsit, dar să șțiți că sunt pozitive.”.
Nod în gât, blocaj fizic și mental. Primesc rezultatele pe email, citesc și văd “SARS-CoV-2: DETECTAT”.
Bun. Panică. Sun repede și anunț membrii familiei și toți contactii. Sun la DSP: “Da, păi până nu trimite clinica privată rezultatele dvs. la noi nu putem începe anchetă epidemiologică”. Zic “OK, dar noi ce putem face că să nu murim?”. „Nu știu, sunați la Spital”. În niciun caz domnul nu părea stresat, epuizat, depășit de treabă, din contră, era foarte relaxat (ulterior am aflat și că DSP are program cu publicul prin telefon doar luni-vineri între 9:00-15:00).
Sun la Spital, doamna țipă la mine că de unde să știe ea. Cer legătură la Urgențe, iar acolo mi se transmite că dacă sunt confirmat nu am ce caută la ei, doar la Boli Infecțioase. Sun iar la Spital și cer legătură la Boli Infecțioase. „Nu se poate, e tăiat cablul”.
În acel moment am realizat că suntem pe cont propriu și avem de ales, (1) sunăm la 112 sau (2) ne tratăm acasă. Eram 50-50. Riscurile erau majore în ambele cazuri.

Citește continuarea AICI