Chirurgia minim invazivă pe ficat și pancreas reduce durerea pacienților. Dr. Ionuț Duduș (SANADOR) explică provocările chirurgilor în sala de operație.
Tratamentul chirurgical al afecțiunilor hepato-bilio-pancreatice a suferit o transformare profundă în ultimii ani. Inciziile de mari dimensiuni fac tot mai des loc tehnicilor minim invazive. Pentru pacienți, beneficiile sunt clare: durere redusă, recuperare rapidă și un stres operator semnificativ mai mic.
Dar ce înseamnă această schimbare pentru echipa din sala de operație? Jurnalistul Val Vâlcu a adresat această întrebare medicului primar chirurgie generală dr. Ionuț Duduș, de la Spitalul Clinic Sanador.
În mod tradițional, intervențiile pe ficat sau pancreas necesitau un acces generos. Acest lucru însemna incizii mari, care provocau un disconfort postoperator considerabil.
"Chirurgia hepatică, despre care ne referim acum, a fost întotdeauna dominată de incizii foarte mari. De multe ori, acestea însemnau incizii mediane, prelungite subcostal, pe partea dreaptă sau bilateral, extrem de ample, care provocau dureri importante pacientului.
Ulterior, odată cu apariția chirurgiei minim invazive, și ne referim, în primul rând, la chirurgia laparoscopică, lucrurile au început să se schimbe.
Durerea pacientului s-a redus considerabil, însă, într-un fel, viața chirurgului s-a complicat. Acesta a trebuit să se adapteze unui nou mod de a opera, în care, în primul rând, nu mai poate simți direct organul asupra căruia intervine.
Pentru un chirurg format în chirurgia clasică, acest lucru este extrem de dificil de înțeles și de acceptat. În chirurgia deschisă se practicau incizii ample tocmai pentru a asigura un acces cât mai bun la organ și un feedback tactil permanent", a explicat dr. Ionuț Duduș, medic primar chirurgie general la Spitalul Clinic SANADOR, în exclusivitate la DC Medical și DC News.
Trecerea la laparoscopie schimbă fundamental modul în care medicul interacționează cu țesuturile. Fără posibilitatea de a atinge direct organul, chirurgia devine un exercițiu de precizie vizuală și coordonare prin intermediul instrumentelor lungi.
Adaptarea nu are loc peste noapte. Medicii sunt nevoiți să reînvețe repere anatomice într-un spațiu de lucru restrâns și să capete încredere în tehnologia pe care o utilizează.
Orice tehnică chirurgicală nouă necesită un număr minim de intervenții efectuate înainte ca gesturile să devină reflexe. Această etapă, cunoscută sub numele de curbă de învățare, garantează securitatea actului medical.
"În schimb, inciziile mici obligă chirurgul să se adapteze unui spațiu de lucru complet diferit de cel în care a învățat chirurgia clasică. De aceea vorbim despre existența unei curbe de învățare.
Atunci când începi să practici o tehnică nouă, trebuie să parcurgi această curbă de învățare. Este nevoie de un anumit număr de cazuri pentru a ajunge să realizezi intervenția într-un timp optim și cu riscuri cât mai mici, asumate atât de pacient, cât și de chirurg.
După ce această etapă este depășită, lucrurile nu mai sunt complicate pentru chirurg. Practic, după parcurgerea curbei de învățare, chirurgul ajunge la același nivel de confort și siguranță pe care îl avea atunci când efectua intervenții prin chirurgie deschisă", a mai explicat dr. Ionuț Duduș.
