Dr Gabriel Diaconu: Sunt zile în care văd doar cazuri de sechele emoționale post-COVID. Acesta este Cernobîlul secolului nostru

„Liniștea. Fragmente umane.
Sunt zile în care văd doar cazuri de sechele emoționale post-COVID. Calea directă e prin dauna bolii. Căile indirecte sunt prin frică, teroare, neajutorare și - mai nou – paranoia”, arată dr Gabriel Diaconu. 

Afectați suntem cu toții, fiecare însă cu rana lui, în funcție de cât de mult contact am avut cu boala COVID și urmările ei încă nemăsurabile. 

„Văd medici de toate vârstele care repetă, la indigo, oroarea de-a fi asistat la decese în serie, în timp ce alte tărgi, ambulanțe, cazuri, soseau. Există o presiune a fiecăruia să vorbească, sentimentul că ce-a trăit n-a mai fost trăit de nimeni, deși repede admit că probabil și colegii sunt la fel de marcați. 

Fiecare cu singurătatea lui. Fiecare cu rana lui pe conștiință. 

Sunt unii care-mi spun că sunt foarte descurajați de comentariile apărute pe Internet. Că nu mai înțeleg lumea, oamenii. Parcă s-au țicnit toți. Parcă nu mai aud vocea rațiunii. 

Presupunerea majorității despre majoritate este că majoritatea este sănătoasă. Sănătoasă, pentru fiecare, înseamnă că mie n-o să mi se întâmple, eu n-am să am nimic, până la urmă cine-a mai murit de la o răceală. Asta am ajuns, să ne fie frică de-un pic de tuse? 

Dar mai apoi, supraviețuitor după supraviețuitor, admit că ceva a fost profund în neregulă. Unul a zăcut o săptămână în pat cu febră mare, aproape de 40 de grade, dureri musculare, diaree, amețeli și o confuzie mentală pronunțată. Altul avea probleme de concentrare atât de pronunțate încât nici puținele vorbe ale rudelor nu le putea urmări, sau asimila. 

Mai sunt dintre aceia care au aflat despre sine că au pneumonie. Unii care s-au speriat de moarte la gândul că dacă ajung la spital vor muri. Căci așa le-a zis lor propaganda. Drept urmare dă-i, fugă la concentratoare de oxigen, sună disperat să-ți facă cineva rost de vreo pastilă minune, stai și umblă la oxigen zi și noapte, măsoară să vezi să nu scadă mai mult decât e cazul. Respectiv teroarea când saturația coboară sub 90, apoi sub 80. 

Au fost familii care au fost despărțite de boală. Au fost femei gravide care și-au văzut soții duși cu ambulanța la spital. Copii care până mai ieri împrăștiau mesaje pe rețele despre mega caterinca pandemică, dar după aceea și-au dus bunicii la groapă sau și-au ros unghiile așteptând un telefon de pe-o secție. 

Deși profund repetitivă, povestea tragediei COVID nu seamănă niciodată perfect cu cea dinainte, cu cea de după. Poartă fața, numele, biografia omului care-a dus-o. Particularitățile uneori adaugă la dimensiunea dramei, alteori pot pune chiar o brumă de umor peste întreaga experiență, fie ea și cu final funest. Acesta fu firul pe mosor. L-au derulat, i-au aflat capătul. S-a dus viața ca fumul, lăsând pe om năuc în starea lui. 

Fragmentele umane stau împrăștiate pe-un caldarâm virtual, în timp ce luptăm, luptăm, luptăm. Noi cu boala și cu iraționalul din om, alții cu sentimentul că nu mai pot, ori nu se mai poate, ori - mai ades - că totul e o farsă cosmică, iar cineva le-a urzit rău, sau le vrea răul. 

Nu știu medic care să fi căutat să convingă pe careva de menirea noastră să nu fi fost măcar odată amenințat, jignit, sau împietrit în timp ce-o voce îi răcnea, de undeva, dacă te prind te omor, dacă te prind te omor. Confundați fiind cu boala, cu epidemia, pare că de fapt noi vom fi responsabili de ea. 

Nu suntem noi responsabili de ea. Suntem doar responsabili de viețile pacienților noștri, de sufletul lor, de ce-a mai rămas din om în epoca aceasta. De restul?

De restul sunteți voi responsabili. 

Știți cine sunteți. Și știți și ce mandat, dorință ori poruncă aveți. Sămânța haosului, căpătuirea sinelui, alcătuirea unei forme de putere pe seama slăbiciunii, în timp ce natura funerară a zilelor își derulează tipicul.

Spunea doctorul Marius Geanta că trebuie să schimbăm narativa, una care să scadă ostilitatea, căci dacă insistăm pe obligativitatea vaccinării hrănim, de fapt, infodemia.

Tare mi-e teamă că tocmai pașii în spate, și crucea blajinilor, a fost transformată perfid de inamic într-o dovadă a lipsei noastre de credibilitate. C-om fi, că n-om fi, doctori, ce fel de treabă e asta dacă noi nu ne putem pune de acord. 

Noi nu ne putem pune de acord.

N-am întâlnit pacient, de multe luni de zile, care să nu fi descris descumpănirea asta, văzând cât de stranii sunt formele minciunii dar și cât de apetisantă a devenit în anumite cercuri, țintite parcă să arate că medicina se înșeală, că medicii sunt niște scamatori de bâlci. Fără vreo țintă, fără vreo agendă, fără să-și ducă vreodată argumentul până la capăt. Doar de arțag. Doar cât să poată mai apoi exclama, triumfal: ați văzut, bă, că medicina nu-i chiar atât de șmecheră pe cât se credeau?

Dar cât mai contează, de fapt, dacă suntem noi șmecheri ori ba. Căci, fără noi, viața devine un capriciu de talcioc, unde nu mai dă nimeni doi bani pe întâmplarea suferinței, și suferința întâmplării. 

Acesta este Cernobîlul secolului nostru. Iad pe care l-am parcurs până la jumătate, și încă nu putem prevedea restul celeilalte felii până când totul va fi împlinit. 

Știu doar că trudim. Iar plata trudei noastre e în nopți nedormite, și imagini pe care nu le putem uita. 

Dar trudim.

#medicinromania #COVID19” , a scris dr Gabriel Diaconu, pe pagina sa de Facebook.