Ce spunea cross border directive și cum se obține formularul E 112. "Un pacient de 80 de ani primea 500 euro, un pacient de 20 de ani primea 60 euro".
În anul 2011, prof. dr. Cristian Vlădescu, specialist în management sanitar și sănătate publică, a lansat proiectul de lege "Proiectul noii legi a sănătății - crește accesul românilor la servicii medicale de calitate?", un proiect intrat în dezbatere publică pe 28 decembrie 2011, ce a stârnit o mulțime de discuții aprinse.
Atunci, specialistul în sănătate urmărea clarificarea mai multor întrebări precum: cum vor funcționa casele de asigurări de sănătate private, ce se întâmplă cu cele județene, ce înseamnă coplata pentru buzunarul pacienților, în ce constă pachetul de bază de servicii medicale, cum va funcționa sistemul de urgență, cine va colecta fondurile și unde se vor duce ele.
Invitat în emisiunea "Dezbateri în sănătate" de la DC Medical, prof. dr. Cristian Vlădescu ne-a vorbit și despre directiva prin care pacienții români se puteau trata în străinătate.
"Fiecare țară are propria tradiție, piața comună fiind libertate de mișcare, bunuri, persoane, servicii și capital, ori în sănătate, bunurile sunt medicamentele.
Ce spune Uniunea Europeană? Practic, spune că sistemele naționale trebuie să funcționeze de așa natură încât să asigure starea de sănătate a membrilor proprii și să nu ducă la îmbolnăvirea transfrontalieră.
A apărut, în momentul în care se discuta legea respectivă, o directivă care se numea cross border directive", a declarat prof. dr. Cristian Vlădescu, în exclusivitate pentru DC Medical.
"Spunea condițiile în care o persoană să se poată trata în afara propriei țări, la nivelul Uniunii Europene.
Și până atunci cred că era celebrul formular E112, dacă nu mă înșel, pe care trebuia să ți-l elibereze autoritatea competentă, Casa de Asigurări la noi și te puteai trata în străinătate și trebuia să ai un aviz prealabil.
Asta spunea că te poți trata oriunde în Uniunea Europeană, inclusiv la nivel de spital că ăla era cel mai scump, fără avizul prealabil al autorității competente și ești rambursat la întoarcere, dacă n-ai avizul prealabil la prețul din țara ta.
Lucrul ăsta pentru asigurații români nu era neapărat foarte convenabil.
Da, mă rog, era mai convenabil decât deloc. Adică decât să nu primești deloc.
Trebuia să fie un caz deosebit, să-ți dea cineva din România, un medic, să spună că nu, noi nu îl facem", ne-a spus Cristian Vlădescu.
Formularul E 112 se emite pentru două situații:
1. Pentru lucrătorii și membrii lor de familie care, după ce au dobândit dreptul la asigurarea la sănătate într-un stat membru UE, sunt autorizați de casă de asigurări de sănătate din acest stat să revină pe teritoriul statului membru UE în care își au reședința sau să-și transfere reședința pe teritoriul unui alt stat membru;
2. Pentru toate persoanele asigurate și membrii lor de familie care sunt autorizați de casă de asigurări de sănătate să se deplaseze pe teritoriul unui alt stat membru UE pentru a primi acolo tratamentul adecvat stării lor de sănătate.
Pacienții pot beneficia de tratament în străinătate, în baza formularului E112, dacă îndeplinesc cumulativ două condiții:
A) tratamentul respectiv trebuie să facă parte obligatoriu din lista serviciilor medicale prevăzute în pachetul de servicii de bază de care beneficiază asigurații din sistemul de asigurări sociale de sănătate din România
B) tratamentul respectiv să nu poată fi efectuat în România în intervalul de timp necesar în mod normal, având în vedere starea de sănătate a pacientului și evoluția prognozată a bolii.
"S-au strâns mai degrabă pe urgențe, cu aviz în prealabil. Că nu numai Casa de Asigurări dădea aviz, ci și Ministerul poate să dea avize de genul ăsta. Se putea întâmpla însă spre avantajul României, dacă avea un sistem funcțional.
Multe țări în Uniunea Europeană au, aveau și mai au încă, nu atât de mari, dar au în continuare liste de așteptare pentru o mulțime de pacienți. Și listele de așteptare evident că nu sunt pentru urgențe, sunt pentru boli care pot aștepta de la diferite forme de hernii, luxații...
Atunci, de ce n-au dat navală? Că ei erau plătiți, veneau aici și erau plătiți la nivelul minimum, la nivelul din țara lor de origine, inclusiv transportul, că majoritatea sistemelor din Vest asigură și transportul persoanelor, la noi fiind costurile mult mai mici, evident, dar trebuiau să fie siguri că atunci când aduc un pacient în România el se face bine și nu are alte lucruri.
Și atunci ce spunea legislația respectivă? Sigur că dădea voie la lucrurile astea, făcea, dacă vreți, firul roșu, ca să luăm o expresie veche, în sistemul sanitar:
- pacienții, asigurații, să spunem, să nu fie nevoiți să plătească suplimentar. Ăsta era unul din punct
- introducerea competiției în sistem.
Toată lumea sau multă lume acceptă că, competiția poate fi o bază a creșterii calității și a eficienței. Și sigur, se punea întrebarea competiția între cine? Din nou, toate rapoartele, studiile, experiența celor în domeniu spune că, competiția la nivelul pacientului nu funcționează.
Pacientul nu știe, n-are informații.
La nivelul unității sanitare, din nou, nu funcționează. De ce? Fiindcă pacientul poate fi ușor păcălit. Dar nu i se dau sau nu înțelege toate informațiile pe care le primește. Și atunci competiția trebuie să fie între unii care înțeleg informațiile, le pot utiliza și pot interveni.
De aceea competiția acolo unde există la nivelul asiguratorilor, adică a celor care plătesc. Noi având sistem de asigurări, era asigurator.
Și una dintre propuneri era existența unui sistem de asigurare bazat pe principii de asigurare", a mai spus Cristian Vlădescu.
"Spune că atunci când asiguri un cetățean, interesul asiguratorului e să nu piardă bani ca atare, are două lucruri de făcut:
- să încerce să-l asigure cât mai sănătos și să-l păstreze sănătos.
- cei care îl tratează să fie cât mai competenți și nu doar competenți, ci și interesați să-l țină pe pacient sănătos, să nu se agraveze.
Casa Națională de Asigurări, în modelul acela, devenea strict de reglementare și alocarea resurselor. Resursele se alocau în funcție de pacient și de asigurat. Dacă era un asigurat, să zicem de 80 de ani, din mediul rural, la nivelul banilor de atunci, primea asiguratorul din fondul existând cam 500 euro.
Dacă era un tânăr de 20-21 de ani, student în centrul Bucureștiului, primea 60 euro.
Adică altfel spus, avea interesul și asiguratorul să-i ia pe cei care sunt potențiali pacienți, care duc la creșterea cheltuielilor pentru ei.
Atunci era o instituție care redistribuia fondurile în funcție de criterii legate de vârstă, sex, locul de reziliență și le dădea caselor de asigurări. Și casele de asigurări erau în competiție pentru pacienți.
Un criteriu era ca o Casă de Asigurări să aibă minimum 1 milion de asigurați. Adică, altfel spus, puteai să ai maxim 20 sau 19 case, față de 43 de Case cum sunt acum, pe județ.
Deci o casă, dacă un asigurat moare, nu suferă cu nimic. Dacă un asigurat se îmbolnăvește grav și se duce într-un spital, iar casa n-are absolut nicio problemă, nu-i avantajează, nu-i dezavantajează.
Într-un sistem de asigurări, lucrul ăsta nu se întâmplă și ca dovadă, dacă vrem să luăm, ele puteau să fie publice sau private. Chiar începuseră discuțiile. Mai multe case publice voiau să se unească, să facă o casă teritorială", a conchis Cristian Vlădescu.
Vezi mai multe în video:
Ce nu ți-a spus nimeni despre biopsia clasică. Adevărul care te va surprinde.
