Mama și bebelușul trebuie să stea împreună. Separarea, periculoasă

O femeie intră în travaliu și naște. Nou-născutul este luat și pus să doarmă într-un pătuț din salon sau dus la neonatologie, astfel încât mama să se poată odihni. În ciuda acestei practici comune, un studiu publicat în jurnalul Biological Psychiatry, în 2011, arată că această practică extrem de uzuală de separare a copiilor de mamele lor este stresantă și periculoasă pentru nou-născut.

Este o practică standard într-un cadru spitalicesc, în special în rândul culturilor occidentale, de a separa mamele și noii lor născuți. Separarea este, de asemenea, frecventă pentru copiii aflați sub stres medical sau copiii prematuri, care vor fi plasați într-un incubator. Pe lângă asta, la momentul realizării studiului, Academia Americană de Pediatrie recomanda în mod special ca mama și copilul să nu doarmă împreună, datorită asocierii care se făcea cu Sindromul de moarte subită la copii (SIDS).

Oamenii sunt, de altfel, singurele mamifere care practică o astfel de separare maternă-neonatală, dar impactul fiziologic asupra copilului era necunoscut. În studiul de care vorbim, cercetătorii au măsurat variabilitatea ritmului cardiac la bebeluși de 2 zile, în timpul somnului, timp de o oră, atât în momentul în care domeau singuri în pătuț cât și în momentul în care dormeau în brațele mamei și aveau contact direct cu pielea ei. S-a constatat că activitatea autonomă neonatală a fost cu 176% mai mare și un somn liniștit cu 86% mai mic în timpul separării materne, comparativ cu contactul piele-cu-piele.

Stres, anxietate, instabilitate emoțională și neputință

Dr. John Krystal, editor al revistei de psihiatrie, nota la momentul respectiv că „această lucrare evidențiază impactul profund al separării materne asupra copilului. Știam că acest lucru e stresant, dar studiul sugerează că acest lucru este factorul major de stres fiziologic pentru copil".

Paradoxal este că această separare este o practică uzuală chiar și acum, la 7 ani după studiu, ba chiar este obligatorie în cazul copiilor prematuri care stau în incubator. Situaie analizată și ea, în lucrare.

„Contactul cu pielea mamei elimină aceasta contradicție, iar rezultatele noastre sunt un prim pas spre înțelegerea exactă a faptului pentru care copii o duc mai bine când sunt îngrijiți prin contact direct de mamă, comparativ cu îngrijirea în incubator", explica autorul studiului Dr. Barak Morgan.

O lucrare și mai veche, din 2002, arată și efectul pe care îl are această separare asupra mamei. În cadrul acestea, au arătat că experiența separării de bebeluș, din varii motive, le-a provocat tulburări emoționale și anxietate. Din analiză, au reieșit trei mari probleme: s-au considerat excluse, încercând sentimente de disperare, neputință, lipsă de adăpost și dezamăgire. Lipsa controlului asupra situației „a inclus instabilitate emoțională, amenințare, vină și nesiguranță. Tema îngrijirii a inclus încrederea, dragostea, anxietatea, ușurarea, apropierea și explicațiile”. Aceste stări s-au manifestat și au fost legate de personalul din spital, față copil, de mediu, mama față de ea însăși, vis-a-vis de tatăl copilului și față de alte mame.

Pe lângă implicațiile pe care despărțiri de acest gen le au pentru atașamentul mamei față de copil și invers copil, „separațiile pot fi de asemenea văzute ca un indicator al instabilității familiale", arată o revizuire , din 2011, a zeci de studii pe această temă. „Un copil care se confruntă cu o separare de mama lui la vârstă fragedă poate experimenta instabilitate și haos în alte aspecte ale mediului de acasă. Disconfortul, atât în ceea ce privește rutina familiei, cât și dimensiunile fizice ale unei case (cum ar fi aglomerarea și zgomotul), este asociat atât cu suferința emoțională, cât și cu funcționarea cognitivă scăzută în rândul copiilor mici”, arată autorii.

Separarea mamei de copil provoacă vulnerabilitate neurobiologică

Dovezile din cercetarea psihologică sunt clare: atunci când copiii sunt separați de părinți, pot avea repercusiuni traumatice pe termen lung, pentru viața lor, până și când ajung adulți.

Atașamentul este mult mai mult decât un simplu sentiment - în conformitate cu cercetarea din Direcțiile actuale din domeniul științei psihologice. El este un termen „umbrelă" critic pentru dezvoltare ulterioară a unui copil, pe parcursul vieții.

Legătura de atașament între mamă și copilul ei se formează mai întâi în pântece – s-a descoperit, spre exemplu, că unii fetuși au dezvoltat răspunsuri preferențiale la mirosurile materne și sunetele care persistă după naștere - explica Myron Hofer, care a fost director al Institutului Sackler pentru Psihologia Dezvoltării de la Universitatea Columbia până la pensionarea sa în 2011. Aceste procese rapide de învățare timpurie continuă în etapa de dezvoltare a nou-născutului, în care copiii încep să recunoască fețele și vocile mamelor.

Din acest moment înainte, separarea maternă la vârste foarte fragede poate avea ca rezultat o serie de reacții emoționale traumatice în timpul cărora copilul se angajează într-o perioadă anxioasă de chemare (țipetele bebelușului pot avea și această explicație) și comportament activ de căutare, urmată de o perioadă de declin de reacție comportamentală, arată un studiu publicat în 2006.

Lucrarea în cauză sugerează că pierderea sprijinului matern la începutul vieții copilului poate avea o serie de consecințe fiziologice și comportamentale care pot contribui la un model complex de vulnerabilitate pe toată durata vieții, spunea Hofer.