Cancerul îți deturnează creierul și îți fură motivația. Descoperirea care răstoarnă tot ce știam despre apatia bolnavilor de cancer

Vezi și: Dieta pentru endometrioză care reduce durerea. 4 suplimente care chiar funcționează

O consecință crudă a cancerului în stadiu avansat este apatia profundă cu care se confruntă mulți pacienți, pe măsură ce își pierd interesul pentru activitățile care altădată le erau dragi. Acest simptom face parte dintr-un sindrom numit cașexie, care afectează aproximativ 80% dintre pacienții cu cancer în stadiu avansat, ducând la o epuizare musculară severă și la o pierdere în greutate care îi lasă pe pacienți subțiri, în ciuda unei alimentații adecvate, potrivit Reuters.

Această pierdere a motivației nu numai că adâncește suferința pacienților, ci îi și izolează de familie și prieteni. Deoarece pacienții se străduiesc să se implice în terapii solicitante care necesită efort și perseverență, acest lucru afectează și familiile și complică tratamentul.

De obicei, medicii presupun că atunci când pacienții bolnavi de cancer în stadiu avansat se retrag din viață, acesta este un răspuns psihologic inevitabil la deteriorarea fizică. Dar dacă apatia nu este doar un produs secundar al declinului fizic, ci o parte integrantă a bolii în sine?

În cercetările noastre publicate recent, eu și colegii mei am descoperit ceva remarcabil: Cancerul nu distruge pur și simplu organismul - ci deturnează un circuit cerebral specific care controlează motivația. Descoperirile noastre, publicate în revista Science, contestă decenii de presupuneri și sugerează că ar putea fi posibilă restabilirea a ceea ce mulți pacienți cu cancer descriu ca fiind cel mai devastator de pierdut - dorința de a se implica în viață.

Pentru a desluși enigma apatiei în cașexia canceroasă, a trebuit să urmărim calea exactă pe care inflamația o urmează în organism și să privim în interiorul unui creier viu în timp ce boala progresează - ceva imposibil la oameni. Cu toate acestea, neuroștiințele dispun de tehnologii avansate care fac acest lucru posibil la șoareci.

Neuroștiințele moderne ne pun la dispoziție un arsenal puternic de instrumente pentru a cerceta modul în care boala modifică activitatea creierului la șoareci. Oamenii de știință pot cartografia creiere întregi la nivel celular, pot urmări activitatea neuronală în timpul comportamentului și pot activa sau dezactiva neuronii cu precizie. Am utilizat aceste instrumente neuroștiințifice într-un model de șoarece de cașexie canceroasă pentru a studia efectele bolii asupra creierului și motivației.

Am identificat o mică regiune a creierului, numită zona postrema, care acționează ca detector al inflamației din creier. Pe măsură ce o tumoare crește, aceasta eliberează citokine - molecule care declanșează inflamația - în fluxul sanguin. Zonei postrema îi lipsește bariera hemato-encefalică tipică care ține la distanță toxinele, agenții patogeni și alte molecule din organism, ceea ce îi permite să detecteze direct semnalele inflamatorii circulante.

Atunci când zona postrema detectează o creștere a moleculelor inflamatorii, aceasta declanșează o cascadă neuronală în mai multe regiuni ale creierului, suprimând în cele din urmă eliberarea de dopamină în centrul motivațional al creierului - nucleul accumbens. Deși în mod obișnuit interpretată greșit ca o „substanță chimică a plăcerii”, dopamina este de fapt asociată cu motivația sau dorința de a depune efort pentru a obține recompense: Ea înclină scara internă cost-beneficiu către acțiune.

Am observat direct această schimbare folosind două teste cantitative concepute pe baza principiilor economiei comportamentale pentru a măsura efortul. În primul caz, șoarecii și-au băgat nasul în mod repetat într-un port de mâncare, fiind necesare în mod progresiv mai multe bătăi pentru a obține fiecare pelete de mâncare. În cea de-a doua sarcină, șoarecii au traversat în mod repetat un pod între două porturi de apă, fiecare epuizându-se treptat odată cu utilizarea și forțând șoarecii să schimbe partea pentru a umple rezerva, similar cu culegerea fructelor de pădure până când un tufiș este gol.

Pe măsură ce cancerul avansa, șoarecii căutau în continuare recompense ușoare, dar abandonau rapid sarcinile care necesitau un efort mai mare. Între timp, am urmărit scăderea nivelului de dopamină în timp real, reflectând exact scăderea dorinței șoarecilor de a munci pentru recompense.

Descoperirile noastre sugerează că cancerul nu doar „uzează” creierul în general, ci trimite semnale inflamatorii specifice pe care creierul le detectează. Creierul răspunde apoi prin reducerea rapidă a nivelului de dopamină pentru a reduce motivația. Acest lucru se potrivește cu ceea ce descriu pacienții: „Totul pare prea greu”.

Poate cel mai interesant, am găsit mai multe modalități de a restabili motivația la șoarecii care suferă de cașexia cancerului - chiar și atunci când cancerul în sine continuă să progreseze.

În primul rând, prin oprirea genetică a neuronilor care detectează inflamația în zona postrema sau prin stimularea directă a neuronilor pentru a elibera dopamină, am reușit să restabilim motivația normală la șoareci.

În al doilea rând, am constatat că administrarea către șoareci a unui medicament care blochează o anumită citokină - care funcționează similar cu tratamentele existente pentru artrită aprobate de FDA - s-a dovedit, de asemenea, eficientă. Deși medicamentul nu a inversat epuizarea fizică, acesta a restabilit dorința șoarecilor de a munci pentru recompense.

Deși aceste rezultate se bazează pe modele de șoareci, ele sugerează o posibilitate de tratament pentru oameni: Țintirea acestui circuit specific inflamație-dopamină ar putea îmbunătăți calitatea vieții pacienților cu cancer, chiar și atunci când boala rămâne incurabilă.

Granița dintre simptomele fizice și cele psihologice este o linie trasată artificial. Cancerul ignoră această diviziune, folosind inflamația pentru a rechiziționa circuitele care determină voința pacientului de a acționa. Descoperirile noastre sugerează însă că aceste mesaje pot fi interceptate și circuitele restaurate.

Descoperirea noastră are implicații mult dincolo de cancer. Molecula inflamatorie care determină pierderea motivației în cancer este, de asemenea, implicată în numeroase alte afecțiuni - de la tulburări autoimune precum artrita reumatoidă la infecții cronice și depresie. Același circuit cerebral ar putea explica apatia debilitantă cu care se confruntă milioane de persoane care suferă de diverse boli cronice.

Este posibil ca apatia declanșată de inflamație să fi evoluat inițial ca un mecanism de protecție. Atunci când primii oameni se confruntau cu infecții acute, reducerea motivației avea sens - aceasta conserva energia și direcționa resursele către recuperare. Dar ceea ce a ajutat odată oamenii să supraviețuiască bolilor pe termen scurt devine dăunător atunci când inflamația persistă cronic, așa cum se întâmplă în cancer și alte boli. În loc să ajute la supraviețuire, apatia prelungită adâncește suferința, înrăutățind rezultatele medicale și calitatea vieții.

Deși transpunerea acestor constatări în terapii pentru oameni necesită mai multe cercetări, descoperirea noastră dezvăluie o țintă promițătoare pentru tratament. Prin interceptarea semnalelor inflamatorii sau modularea circuitelor cerebrale, cercetătorii ar putea fi capabili să restabilească motivația unui pacient. Pentru pacienții și familiile care văd cum motivația dispare, această posibilitate oferă ceva puternic: speranța că, chiar dacă boala progresează, esența a ceea ce suntem poate fi recuperată.