EXCLUSIV Academicianul Irinel Popescu, cum a fost posibil primul transplant hepatic la un spital privat

Primul transplant hepatic din România ce a fost efectuat într-o unitate medicală privată a avut loc la Spitalul Clinic Sanador din București, pe 22 februarie. Echipa a fost îndrumată de Acad. Prof. Univ Dr. Irinel Popescu - șef al Centrului de Excelență în Boli Hepatice Sanador - și a fost coordonată de Conf. Univ. Dr. Vladislav Brașoveanu.

Potrivit lui, spitalul privat nu a fost în competiție cu sistemul public de sănătate. „Spitalul privat nu a competiționat în niciun fel cu sistemul public, ceea ce s-ar fi întâmplat dacă era un donator în moarte cerebrală. Atunci alocarea acestui donator într-un spital privat nu se putea face, decât după criteriile cunoscute, și anume dacă sectorul public era depășit sau dacă acest spital va fi inclus în sistemul național”, a explicat el.

„Acesta este un transplant mai complicat și care necesită o expertiză chiar mai calificată și mai avansată decât cel de la donatorul în moarte cerebrală, pe de altă parte însă nu s-a apelat la donatorul din sistemul public și nici la resursele din sistemul public, ci a fost făcut cu finanțare exclusiv a spitalului privat. A fost o operație pro bono pe care spitalul Sanador a acoperit-o. Aș putea spune din acest punct de vedere că în România numărul de transplanturi de la donator în viață nu este foarte mare, însă situația este aceeași și la nivel internațional, până la urmă”, a continuat academicianul Irinel Popescu.

Potrivit lui, principalul impediment pentru care numărul de operații de transplant de la donator în viață este atât de mic este acela că există o rată de deces al donatorului.

„Evident, la primitor există o rată de deces, iar cu cât situația primitorului e mai gravă și mai complicată, cu atât mai mult acest lucru poate să survină. Dar în transplantul de la donator în viață, unde donatorul este un om sănătos, există din nefericire la nivel internațional raportate decese. Nu și în România, dar la nivel internațional s-au raportat și datorită acestor decese, unele programe care începuseră foarte promițător, au fost închise. Sigur că dacă vorbim de transplantul pediatric, unde se ia de la părinte un fragment foarte mic și este transplantat la copil, riscul este foarte mic, riscurile sunt zero și nicidată nu s-a înregistrat niciun deces. Dar dacă vorbim despre transplantul la adult, când se ia mai mult de jumătate de ficat de la donator - în general un om tânăr și cu o stare de sănătate foarte bună - totuși, peste jumătate din ficat înseamnă o operație majoră cu niște riscuri. E greu de spus care e rata de mortalitate, undeva între 0,5 și 1,5%, depinde de țara care raportează și depinde cât de corect raportează. Dar se admite că această mortalitate există, că rata nu este zero și acesta este principalul impediment pentru care transpantul de la donator în viață nu e foarte popular în Europa de vest, mai ales și în SUA”, a mai precizat academicianul în cadrul emisiunii.

Pe de altă parte, el a mai arătat că demararea unui program de acest fel în România ar putea ajuta pacienții români care până acum au plătit sume considerabile la spitale din străinătate, pentru a beneficia de astfel de intervenții. „Totuși, din experiența țărilor unde acest lucru se practică cu succes – Corea de Sud, Japonia și - foarte aproape de noi - Turcia, unde sunt și pacienți români care s-au transplantat și poate această inițiativă de a începe un program de transplant într-un spital privat are și această menire, pacienții români care s-au transplantat au plătit sume mari - ar putea să se opereze aici. Acesta este unul din motivele pentru care a demarat acest program. E nevoie de o anumită cultură a donatorului în viață, care în România e undeva la limită”, a mai precizat academicianul Irinel Popescu.