De ce apar mereu noi variante COVID. Ce s-a aflat despre boală

Pe măsură ce imunitatea populației crește, oamenii de știință încearcă să înțeleagă mai bine legătura dintre răspunsul imun, severitatea bolii și evoluția virusului SARS-CoV-2. Un nou studiu coordonat de cercetători de la Universitatea California din Los Angeles (UCLA) arată că variantele COVID dominante trebuie să îndeplinească două condiții-cheie pentru a se impune la nivel global.

Ce rol joacă anticorpii neutralizanți în evoluția bolii

Anii de vaccinare și infecții repetate au lăsat majoritatea populației cu un anumit nivel de protecție imună. Cu toate acestea, relația dintre nivelul de anticorpi neutralizanți și severitatea bolii rămâne complexă.

Echipa condusă de profesorul Genhong Cheng a analizat datele pacienților din mai multe etape ale pandemiei COVID-19, de la primul val până la perioada dominată de varianta Omicron. Cercetătorii au folosit un studiu retrospectiv longitudinal, realizat într-un singur centru medical, pentru a corela manifestările clinice cu nivelurile de anticorpi din sânge.

Nivel scăzut de anticorpi, simptome mai de durată

Pentru pacienții infectați în primul val al pandemiei, cercetătorii au împărțit probele de sânge în trei categorii, în funcție de titrul de neutralizare: scăzut (S25), mediu (S50) și ridicat (S75).

Rezultatele au contrazis ideea simplistă potrivit căreia un nivel mai mare de anticorpi garantează o boală mai ușoară. Persoanele din grupul cu anticorpi scăzuți au prezentat simptome mai îndelungate și au necesitat mai multe teste PCR, semn al unei eliminări virale mai lente. Totuși, niciun pacient din acest grup nu a dezvoltat forme severe de COVID-19.

În schimb, unii pacienți cu niveluri medii sau ridicate de anticorpi au avut nevoie de tratament medicamentos sau suport respirator. Autorii studiului explică acest paradox prin faptul că anticorpii pot reflecta intensitatea reacției imune, nu doar protecția oferită. Inflamația și coordonarea răspunsului imun influențează semnificativ evoluția clinică.

Presiunea imună forțează virusul să se schimbe

Studiul a analizat și modul în care anticorpii influențează evoluția virusului. Cercetătorii au testat probe de ser colectate în diferite momente împotriva mai multor variante istorice ale SARS-CoV-2. Rezultatele au arătat o scădere constantă a capacității de neutralizare atunci când anticorpii mai vechi au întâlnit variante mai noi.

Anticorpii produși după infecții timpurii și-au pierdut eficiența aproape complet în fața subvariantelor Omicron. În schimb, anticorpii generați de infecții recente au recunoscut mai bine virusurile contemporane, însă fără o protecție completă.

Această dinamică explică de ce virusul acumulează mutații în regiuni ale proteinei spike care reprezintă ținte frecvente pentru anticorpi.

De ce evadarea imună nu este suficientă

Cercetătorii subliniază că o variantă de succes nu se bazează exclusiv pe capacitatea de a evita anticorpii. Exemplul subvariantei XBB.1.5 ilustrează acest principiu.

Deși XBB.1.5 a prezentat un nivel de evadare imună similar cu XBB.1, o mutație unică în proteina spike, cunoscută sub numele S486P, a crescut semnificativ afinitatea virusului pentru receptorul uman ACE2. Această modificare a îmbunătățit eficiența infectării celulare și a oferit avantajul decisiv pentru răspândirea globală.

Astfel, autorii concluzionează că variantele dominante trebuie să combine două trăsături: reducerea vulnerabilității la anticorpi și menținerea sau creșterea capacității de infectare.

Astfel, virusul continuă să se schimbe chiar dacă majoritatea oamenilor au deja un anumit nivel de imunitate. Studiul arată că nivelul de anticorpi nu explică întotdeauna cât de grav se îmbolnăvește cineva. Unele persoane cu puțini anticorpi pot avea simptome mai de durată, dar ușoare, în timp ce altele, cu mai mulți anticorpi, pot ajunge la forme mai serioase de boală.

Imunitatea acumulată în timp pune presiune pe virus și îl forțează să se modifice. Anticorpii formați după infecții mai vechi recunosc mai greu noile variante, ceea ce explică apariția constantă a mutațiilor.