Preot din Bistrița: m-am vaccinat fluierând și o să fac și boosterul

Crin-Triandafil Theodorescu, preot în orașul Năsăud din județul Bistrița-Năsăud, mărturisește pe rețelele sociale că s-a vaccinat împotriva COVID deoarece ”singura grădină în care” dă cu sapa e propria sa conștiință și pentru că primul om care l-a luat în brațe înaintea mamei sale a fost un medic.

Mărturia sa este emoționantă, comprimă sentimente variate legate de dezamăgirea umană, de dragostea față de mamă și de semeni și despre ceea ce ne unește pe toți, iubirea. Mărturia sa e un îndemn la respectul între oamnei și la iubire, indiferent cât de mare e dezamăgirea și cât de mult ”ne-am împărțit în vaccinați și nevaccinați”:

”<Da, m-am vaccinat fluierând și o să fac și boosterul. Pentru că singura grădină în care dau cu sapa e conștiința mea. Pentru că primul om care m-a luat în brațe, chiar înaintea Mamei, a fost un medic.

Pentru că băiatul meu, căruia i-am făcut băiță până la un an, ceva mai citit ca mine și lucrând în cercetare, mă mângâie pe frunte, într-o inversare zăpăcitoare de roluri, și-mi spune că e în regulă să mă vaccinez. Pentru că am făcut-o deja, de jumătate de an, și tot păcătos am rămas, tot leneș, tot cu găurile alea-n aripile botezului; nici mai bun și nici mai rău.

Pentru că nu cred că povestea asta e altceva decât o chestiune medicală, iar eu nu sunt medic. Eu sunt preotul Domnului, cel mai răpciugos dintre ei. Eu sunt dovada cu puls și colesterol că Dumnezeu e iubire și că iubirea Lui lucrează ca o dăltiță-ntr-un bloc de marmură de Kavala. Cioc-cioc...așa lucrează Dumnezeu. Când m-am vaccinat, au căzut zece mii de-a dreapta mea, ca-n psaltire. Cum? Mai spui că ești creștin? Că ești preot? Vândutule. Iudă. Le-am primit pe toate cu resemnare. Numărul prietenilor de pe Facebook a intrat la apă, nu mult, dar a intrat. Am oftat și-am plecat mai departe.

Pentru că singura grădină în care dau cu sapa e conștiința mea. Dau cu sapa să-i placă Domnului când se plimbă pe-acolo, cu mâinile la spate, gândindu-se la o nouă galaxie, la o nouă peșteră sau o nouă specie de nifarguși. Acolo, în cetatea dreptății mele, El e stăpân. De aia dau cu sapa. Să-i placă să peripatetizeze pe cărările inimii mele. Un număr de oameni mi-au spus ”sunt dezamăgit, dar continui să te iubesc!” Nu-i nimic că ne dezamăgesc oamenii, nu-i nimic. Să nu ne amăgească dezamăgirea. Că mai deasupra dezamăgirii e iubirea, și știu exact cum funcționează asta. De câte ori nu mi-am dezamăgit Mama și ea m-a primit în brațele ei, întreg, ca atunci când m-am născut?

Mă străfulgeră uneori o amintire, veneam din armată, în permisie, era ajun de Crăciun și-n trenul acela era mai ger decât afară, doar cei bătrâni își mai amintesc vremurile acelea, ușile trenurilor erau troienite de ghețuri în cel mai propriu mod; mi-era frig, dârdâiam în mantaua kaki, mi-am scos picioarele din bocancii uzați și-am început să-mi masez degetele, și Mama mi-a luat dintr-odată picioarele, s-a desfăcut la piept și mi-a ascuns picioarele la sânul ei, îmbrățișându-le cu brațele; icoană vie într-un vagon de clasa a III-a, cu bănci de lemn, ca-n filmele lui Tarkovski. Așa e Dumnezeu cu noi; nu ne va dezamăgi, oricât de înghețate ne-ar fi picioarele, mâinile, nasul și urechile. Inimile să nu ne înghețe, inimile! Că o inimă de gheață nici Domnul n-o mai poate salva, te-ai dus pe copca neantului, că iubirea e mai mult decât dreptatea. În vremuri grele ies din om rădăcinile. Îi ies prin ochi, prin vorbe, prin faptele lui. Alea care nu pot fi ascunse. Nu pot fi ascunse.

Că veni vorba de armată, nușdece-mi amintesc tot mai des de perioada aceea, răbdam o foame crâncenă, două chestii-mi doream în armată, să mănânc până nu mai pot și să dorm până mă satur, și-un ungur din Oradea, student la metalurgie, trecea printre mese privind ceva în palmă, și se oprește în dreptul meu și-mi dă un cățel de usturoi, uite Crin, ajută contra răcelii, am două bucăți, le facem jumi-juma. Și în clipa aceea a avut loc o epidanie în cantina jegoasă a unității militare, Dumnezeu s-a întrupat într-un cățel de usturoi, că nu doar cuminecătură e Domnul, ci și îmbrățișare, lacrimă, compasiune, legatul șiretului unui bătrân pe stradă, o înghețată dată unui nevoiaș, o cârjă unui șchiop și-o aspirină unui febril, de toate poate fi Domnul.

Și ziceam, că iar m-am pierdut în vorbe, ziceam că în vremurile grele ies din om rădăcinile. Și mă-ncearcă un gând, auziți, dacă virusul ăsta nu-i nici de la lilieci, nici din laboratoarele chinezești, dacă virusul ăsta e examenul iubirii la care tocmai participăm? Că prea ne-am împărțit în vaccinați și nevaccinați, și prea cu poftă ne dăm șuturile dreptății-n dinți, unii altora! Că la ce-i folosește omului lumea toată, cu dreptatea lui cu tot, când l-a scos din inima sa pe fratele său nevaccinat/vaccinat, alb/negru, prost/deștept, împărat/soldat, sărac/bogat?

Vaccinați-vă ca mine, sau nevaccinați-vă ca alții. Un singur lucru vă rog, vă conjur. Nu încetați să faceți din iubire acoperiș deasupra fratelui vostru, că cine a pierdut iubirea l-a pierdut pe Dumnezeu că Dumnezeu este iubire și abia pe urmă se numără dreptatea și paturile libere din ATI! Hristos în mijlocul nostru!>”, scrie părintele Crin-Triandafil Theodorescu.