Primele semne ale demenței sunt confundate cu îmbătrânirea. Acest lucru duce la întârzierea diagnosticului, iar efectele sunt grave.
Un studiu condus de cercetători de la University College London (UCL) arată că persoanele cu demență așteaptă, în medie, peste 3 ani până să primească un diagnostic oficial. În cazul pacienților mai tineri, perioada de așteptare este și mai lungă.
Publicată în International Journal of Geriatric Psychiatry, analiza este prima revizuire sistematică și meta-analiză care examinează date globale privind timpul necesar pentru stabilirea unui diagnostic de demență. Cercetătorii au analizat 13 studii din Europa, Statele Unite, Australia și China, și a inclus 30.257 de persoane.
Rezultatele arată că, în medie, timpul de așteptare între apariția primelor simptome observate de familie sau pacienți și stabilirea diagnosticului este de 3,5 ani. Pentru cazurile de demență cu debut precoce, întârzierea ajunge la 4,1 ani, iar în unele situații chiar mai mult.
"Diagnosticarea la timp a demenței rămâne o provocare majoră la nivel mondial, determinată de un set complex de factori, și sunt necesare urgent strategii specifice de îngrijire medicală pentru a îmbunătăți această situație. Alte studii estimează că doar 50-65% din cazuri sunt diagnosticate în țările cu venituri ridicate, multe țări având rate de diagnosticare și mai scăzute", explică dr. Vasiliki Orgeta (Divizia de Psihiatrie a UCL).
Ea a subliniat că un diagnostic rapid poate îmbunătăți accesul la tratamente și, în unele cazuri, poate prelungi perioada în care pacienții trăiesc cu forme ușoare ale bolii.
Studiul a identificat și factori de risc suplimentari: vârsta mai tânără la debut și demența frontotemporală sunt asociate cu întârzieri mai mari. În plus, datele limitate despre disparitățile rasiale arată că pacienții de culoare se confruntă adesea cu perioade de așteptare mai lungi.
"Simptomele demenței sunt adesea confundate cu îmbătrânirea normală, în timp ce frica, stigmatizarea și gradul scăzut de conștientizare a publicului pot descuraja oamenii să caute ajutor", a declarat dr. Phuong Leung (Divizia de Psihiatrie a UCL).
Această confuzie și teama de etichetare fac ca multe familii să evite consultul medical în stadiile incipiente, pierzând timp prețios pentru intervenții și sprijin.
Profesorul Rafael Del-Pino-Casado (University of Jaén, Spania) a evidențiat rolul barierelor structural.
"În cadrul sistemelor de sănătate, căile de trimitere inconsistente, accesul limitat la specialiști și clinicile de memorie cu resurse insuficiente pot crea întârzieri suplimentare. Pentru unii, diferențele lingvistice sau lipsa instrumentelor de evaluare adecvate din punct de vedere cultural pot îngreuna și mai mult accesul la un diagnostic rapid", a spus prof. Rafael Del-Pino-Casado.
Astfel, lipsa de resurse și organizarea deficitară a traseului pacientului duc la întârzieri majore, mai ales în cazul celor care provin din medii culturale diferite.
Dr. Orgeta a subliniat că este nevoie de acțiuni concertate.
"Pentru a accelera diagnosticarea demenței, trebuie să acționăm pe mai multe fronturi. Campaniile de sensibilizare a publicului pot contribui la o mai bună înțelegere a simptomelor precoce și la reducerea stigmatizării, încurajând oamenii să solicite ajutor mai devreme.
Formarea medicilor este esențială pentru îmbunătățirea recunoașterii precoce și a trimiterii la specialist, alături de accesul la intervenție timpurie și sprijin individualizat, astfel încât persoanele cu demență și familiile lor să poată beneficia de ajutorul de care au nevoie", a spus dr. Orgeta.
Fără conștientizare publică, instruirea medicilor și servicii accesibile, milioane de oameni riscă să primească un diagnostic de demență prea târziu, pierzând șansa la o viață mai bună în etapele timpurii ale bolii.
