Sindromul Stockholm, când victima dezvoltă atașament față de agresor

Spitalul Universitar de Urgență Militar Central ”Dr.Carol Davila” a început seria explicațiilor medicale, cu ajutorul specialiștilor din unitatea spitalicească. Episodul de azi, Sindromul Stockholm. 

Potrivit dr. Octavian Vasiliu, acest sindrom se instalează la persoanele luate ostatice sau la prizonierii de război, la copiii abuzaţi sau la alte victime ale violenţei domestice şi constă într-o reacţie psihologică definită prin ataşament faţă de agresor, indiferent de riscul evident prin care trece victima. 

"Sindromul a fost descris pentru prima dată în urma atacului armat al unei bănci din Stockholm, în anul 1973. Psihiatrul Nils Bejerot este cel care a descris pentru prima dată acest sindrom, pe baza observaţiilor făcute în perioada atacului băncii suedeze. Loialitatea faţă de un agresor mai puternic este întâlnită şi în cazul victimelor abuzului domestic. Acest fenomen este interpretat din perspectivă psihanalitică drept o formă de identificare cu agresorul. Prin această defensă, victima acceptă situaţia, îşi limitează agresivitatea sau teama faţă de agresor, crescându-şi astfel şansele de supravieţuire în situaţia de criză", a explicat dr. Octavian Vasiliu. 

Dependența şi raţionalizarea comportamentelor agresiv

Potrivit medicului, un alt fenomen înrudit cu sindromul Stockholm, este dependenţa şi raţionalizarea comportamentelor agresive, la care au fost supuşi copiii abuzaţi de părinţi sau de alte rude, care persistă şi după ce victimele au atins perioada maturităţii.

"Analiza diferitelor studii despre sindromul Stockholm conduce la următoarele observații: 

 - aplicarea unui interviu semistructurat la 24 de subiecţi a confirmat ipoteza că acest sindrom poate fi considerat un indicator al severităţii experienţei traumatice, legat de izolare şi dezumanizare, fără a se putea stabili o legătură cu dezvoltarea ulterioară a sindromului de stres posttraumatic;

- simularea captivităţii la 57 de subiecţi, urmată de aplicarea unui interviu structurat, a condus la concluzia că antrenamentul subiecţilor, bazat pe recunoaşterea emoţiilor, a creat un comportament mai prietenos din partea ostaticului, care tinde să declanşeze un comportament dominator non-agresiv din partea teroristului, considerându-se astfel că acest tip de training creşte resursele adaptative ale victimei;

- interviurile nestructurate aplicate la 21 de copii au arătat că aceştia sunt în special sensibili la dezvoltarea sindromului Stockholm, iar abuzurile sexuale şi incesturile tind a nu fi raportate datorită acestui sindrom; 

- intervievarea a 6 ostatici a arătat că doar unul din ei avea semne definitorii pentru sindromul Stockholm;

- incidenţa sindromului creşte odată cu tratarea mai puţin agresivă a ostaticilor de către terorişti, pe când un tratament agresiv reduce posibilitatea apariţiei acestor manifestări.

 Apariţia sindromului este corelată mai mult cu abuzul psihic decât cu abuzul fizic. Copiii sunt mai vulnerabili la această patologie deoarece depind în mai mare măsură de adulţi pentru a-şi asigura supravieţuirea", spune specialistul. 

Ce stă la baza acestui sindrom 

"Unii autori consideră că speranţa de a scăpa cu viaţă din situaţia – limită poate sta la baza acestui sindrom. Stările de hiperexcitaţie neurovegetativă, induse de frică, pot fi eronat interpretate ca atracţie fizică; prin etichetarea acestor senzaţii ca „dragoste”, ostaticul capătă speranţă şi astfel i se oferă o cale de scăpare. Prin însuşirea unui comportament prietenos, ostaticul face faţă mai bine stresului captivităţii. Asumarea unei pseudo-identităţi este de asemenea o cale de a face faţă stresului captivităţii, prin crearea unei separări între lumea „normală”, cotidiană şi cea din captivitate", arată medicul. 

Medicul a explicat cum analiza a cinci cazuri mediatizate de răpire sau sechestrare a condus la constatarea unor elemente comune persoanelor care au dezvoltat sindrom Stockholm: 

 toate victimele au fost direct ameninţate şi au suferit abuzuri fizice, sexuale, emoţionale; 

 toate victimele au fost ţinute în izolare, în incinte restrânse sau au fost legate; 

 toate victimele au avut ocazii să evadeze dar nu le-au folosit; 

 victimele prezentau sentimente de simpatie faţă de agresori.

"Au fost create instrumente pentru cuantificarea acestui sindrom, de exemplu scala propusă de Graham şi colaboratorii săi, pentru persoanele de sex feminin. Această scală are 49 itemi grupaţi în 3 dimensiuni majore: 

„trăsăturile centrale” ale sindromului Stockholm, respectiv distorsiuni cognitive şi alte strategii de coping în faţa abuzului;
 „leziunile psihice”, reprezentate de depresie, stimă de sine redusă şi pierderea sentimentului de identitate; 
dimensiunea „dragoste – dependenţă”, bazată pe sentimentul victimei că nu poate trăi fără dragostea partenerului abuziv"

După Graham  există 4 precursori ai dezvoltării sindromului Stockholm: 

o ameninţare percepută la adresa supravieţuirii şi convingerea persoanei că ameninţarea va fi urmată de transpunerea acesteia în acţiune; 

 victima percepe unele gesturi de bunătate din partea agresorilor, în contextul trăirilor sale terifiante; 

 ostaticul percepe izolarea din altă perspectivă decât agresorul; 

ostaticul realizează că nu poate scăpa din situaţie.

În cadrul ICD-10 sau DSM IV TR, acest sindrom ar putea fi inclus în diagnosticul de „reacţie acută de stres”, unde sunt menţionate tulburările tranzitorii declanşate de evenimente de viaţă deosebit de stresante", a mai explicat Dr Vasiliu.