Anxietatea de atașament se caracterizează printr-o nevoie de atenție din partea celorlalți și teama că partenerul îi va părăsi. Evitarea atașamentului se caracterizează printr-o necesitate persistentă de a fi încrezători în sine și teama de dependență, notează Livestrong.
Originea teoriei atașamentului
Teoria atașamentului modern a apărut din activitatea psihiatrilor John Bowlby și Mary Ainsworth în secolul XX. Ambii cercetători au fost influențați de psihiatrul austriac și fondatorul psihanalizei, Sigmund Freud. Într-unul dintre primele studii empirice Bowlbys, el a examinat 44 de băieți de la London Child Orientation Clinic care nu au putut să exprime afecțiune și empatie. În toate cazurile, lipsa de afecțiune a fost întemeiată în privarea sau abandonul matern. În anii '50, Ainsworth s-a alăturat echipei de cercetare a lui Bowlby și împreună au examinat numeroase cazuri de abandonare în copilărie și privare de afecțiune, care au culminat cu ceea ce este cunoscută acum ca „teoria atașamentului".
Potrivit lui Ainsworth, atașamentul este o legătură puternică, afectuoasă, care leagă emoțional doi indivizi și care continuă în timp. Teoria atașamentului susține că aceste legături emoționale între oameni sunt cruciale pentru dezvoltarea sănătoasă mentală, socială și emoțională. Perioada crucială pentru această dezvoltare este în primii șase ani ai copilăriei. Pentru ca dezvoltarea sănătoasă a copilului să aibă loc, copilul și îngrijitorul trebuie să formeze o legătură în care îngrijitorul să asigure un mediu sigur pentru copil și să arate afecțiune și sprijin emoțional. Aceste prime atașamente constituie fundamentul relațiilor interpersonale viitoare.
Abandonarea timpurie
Evenimentele și condițiile, cum ar fi divorțul, boala sau incapacitatea de a exprima afecțiune pot interfera sau perturba procesul de legătură naturală între copil și îngrijitor, spune terapeutul din California, Daniel Sonkin. Atunci când un îngrijitor nu răspunde afectuos sau deloc la temerile unui copil, copilul va crește într-unul din cele două moduri. El poate continua să caute afecțiunea și legătura care lipsea în copilărie sau va deveni excesiv de încrezător în sine, neîncrezător în ceilalți și având o frică intensă de dependență de ceilalți. Cum se dezvoltă un copil abandonat depinde de ce stiluri au fost cele mai eficiente pentru el și de severitatea abandonului, spun specialiștii în relații Gwendolyn Stevens și Sheldon Gardner.
Evitarea atașamentului
Oamenii a căror frică de abandon a dus la evitarea atașamentului se îndepărtează de apropiere și afecțiune în relațiile lor sau evită relațiile cu totul. De obicei, preferă sexul ocazional care nu are niciun impact emoțional. Oamenii care se tem atât de mult de abandon, încât se îndepărtează de toate legăturile emoționale profunde cu ceilalți prezintă un risc mai mare de a dezvolta boli care pot pune viața în pericol, relatează psihiatrul de la Universitatea din Washington, Paul Ciechanowski. Într-un studiu, Ciechanowski și colegii lui au descoperit că diabeticii care au demonstrat un stil de atașament evitant au o durată de viață semnificativ mai scurtă decât diabeticii cărora nu le era frică de atașament.
Anxietate de atașament
Persoanele a căror frică de abandon a dus la co-dependență și teama că partenerii vor pleca pot fi reticenți să intre într-o relație pe termen lung, dar, odată ce intră într-una, devin profund atașați de cealaltă persoană și vor fi excesiv de îngrijorați că relația se poate încheia. Potrivit psihologului Chris Fraley, de la Universitatea din Illinois, oamenii care se tem de abandon sunt foarte atonați de expresiile emoționale ale celorlalți. Fraley a testat modul în care persoanele cu diferite stiluri de atașament au reacționat la schimbarea fețelor și a constatat că persoanele cu anxietate de atașament erau interpreți mai exacti ai comunicării non-verbale, dar numai atunci când au avut timpul necesar pentru a lua o decizie.
