Psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă, spune că sindromul Impostorului ” se referă la o experiență internă de a crede că nu ești la fel de competent pe cât te percep ceilalți”.
“Acest sindrom poate afecta pe oricine, indiferent de statutul său social, de experiența profesională, de nivelul de calificare sau de gradul de expertiză. Fie că se află în domeniile realizării academice sau succesului în carieră, o persoană se poate lupta cu presiunea și așteptările personale. Aproximativ 25% până la 30% dintre persoanele cu rezultate importante în profesie, familie etc., pot suferi de sindromul impostorului. Aproximativ 70% dintre adulți pot experimenta impostorismul cel puțin o dată în viață. Sindromul impostorului nu reprezintă un diagnostic psihiatric. Persoanele cu sindromul impostorului se pot lupta cu alte afecțiuni de sănătate mintală, cum ar fi anxietatea sau depresia, dar o persoană nu ar putea fi diagnosticată ca având sindromul impostorului”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.
Ce este sindromul Impostorului
Unele dintre semnele comune ale sindromului impostorului includ: îndoială de sine, o incapacitate de a-ți evalua realist competența și abilitățile, atribuirea succesului personal la factori externi, sabotarea emoțională a propriei performanțe, teama că nu vei fi la înălțimea așteptărilor, suprasolicitare sau stabilirea unor obiective foarte provocatoare (dificil de atins sau care necesită un volum mare de resurse de timp, energie, informație și/sau persoane implicate) și acțiune în acest sens urmată de senzația de dezamăgire.
”În timp ce, pentru unii oameni, sindromul impostorului poate alimenta sentimentele de motivație pentru a avea realizări, acest lucru are de obicei un cost serios manifestat sub forma unei anxietății constante. S-ar putea să vă pregătiți prea mult sau să lucrați mult mai mult decât este necesar pentru a vă asigura că nimeni nu află că sunteți un impostor. Acest lucru stabilește un ciclu vicios, în care credeți că singurul motiv pentru care ați supraviețuit acelei prezentări (de exemplu) a fost că ați stat treji toată noaptea, repetând ce veți avea de spus sau de prezentat. Sau, credeți că singurul motiv pentru care ați trecut printr-un anumit context, a fost pentru că ați avut grijă de absolut toți factorii posibili implicați, astfel încât să fiți pregătiți pentru orice. Problema sindromului impostorului este că experiența de a face bine ceva nu este suficientă pentru a vă schimba convingerile. Chiar dacă s-ar putea să treceți cu bine printr-un spectacol, o întrunire de afaceri, un interviu sau să luați masa de prânz cu colegii de muncă, gândul va rămâne în continuare în zona: “Ce-mi dă dreptul să fiu aici?”. Cu cât realizați mai mult, cu atât mai mult vă simțiți ca niște…impostori. Este ca și cum nu vă puteți interioriza experiențele de succes”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.
De ce apare
Psihologul Laura Maria Cojocaru spune că o serie de cauze pentru apariția instalarea sindromului sunt:
* trăsăturile de personalitate determină în mare măsură sindromul impostorului: cei care îl experimentează se luptă cu autoeficacitatea, perfecționismul și nevrotismul;
* mediile competitive pot, de asemenea, să fie la baza acestui sindrom. De exemplu, mulți oameni care continuă să dezvolte sentimente de impostorism s-au confruntat cu o presiune intensă cu privire la realizările academice ale părinților lor în copilărie;
* o încredere scăzută în sine, indusă de o copilărie în care persoana s-a confruntat cu criticism repetat, perfecționismul părinților, starea permanentă de nemulțumire, lipsa încurajărilor, lipsa iubirii, a timpului petrecut împreună sau lipsa concretă/fizică a părinților din viața sa;
* anxietatea socială dacă persoana a primit un feedback timpuriu că nu a fost suficientă de bună în anumite contexte sociale sau în cele legate de performanță;
* convingerile personale negative legate de propriile abilități, de cine poate și cine nu poate să aibă succes, convingerile legate de condițiile necesare succesului etc. și, mai ales, lipsa de flexibilitate care duce la a nu schimba aceste convingeri, chiar și atunci când există dovezi contrare;
* eșecul (real sau interpretabil) după un șir de succese poate determina, de asemenea, pe cineva să-și pună la îndoială aptitudinile generale;
* a primi reacția ironică a cuiva asupra succesului personal, poate declanșa sentimentele sindromului impostorului;
* sindromul impostorului poate fi strâns legat de perfecționism, conform căruia persoana simte presiune să se comporte la maxim 100% din timp și, atunci când nu reușește, traduce acest lucru prin incompetență și devine anxioasă.
Ce ar fi de făcut
Depășirea sindromului impostorului presupune:
* schimbarea mentalității unei persoane cu privire la propriile sale abilități;
* ”impostorii” simt că nu aparțin, astfel încât recunoașterea expertizei și a realizărilor lor este esențială, la fel ca reamintirea că și-au câștigat pe merit locul în mediul lor academic sau profesional.
* concentrarea pe măsurarea propriilor realizări și propriei creșteri în comparație cu ”ieri”, în locul comparației cu ceilalți;
* reducerea presiunii personale legate de rezolvarea fără cusur a fiecărei sarcinii;
* exersarea focusării atenției mai mult timp asupra unei realizări, înainte de a porni spre sarcina următoare;
* reamintirea periodică a faptului că nimeni nu este perfect și că o persoană poate face doar tot posibilul într-un moment sau context;
* învățarea de a tolera disconfortul și de a accepta imperfecțiunea;
* împărtășirea sentimentelor cu cineva drag și/sau cu un specialist psihoterapeut, coach, consilier;
* căutarea unui mentor care a depășit o stare similară.
