Pe măsură ce înaintăm în vârstă, organismul pare să-și piardă treptat capacitatea de a face „curățenie” în propriile țesuturi. Un nou studiu arată de ce se acumulează celulele „zombie” și cum am putea scăpa de ele.
Celulele „zombie” sunt celule vii care au încetat să se mai dividă normal, dar care rămân în țesuturi și pot influența celulele din jur.
Odată cu vârsta, scade activitatea unui mecanism de reciclare celulară numit CMA, atât în celulele senescente, cât și în anumite celule ale sistemului imunitar.
Macrofagele, celulele care ar trebui să elimine zombie, devin mai puțin eficiente, ceea ce permite acumularea lor.
La șoareci, restabilirea CMA cu substanța experimentală CA77.1 a redus celulele senescente, inflamația și fibroza pulmonară. Deocamdată, rezultatele nu demonstrează că tratamentul funcționează sau este sigur la oameni.
Corpul nostru are propriul sistem de reciclare. Celulele identifică proteinele deteriorate sau inutile, le descompun și recuperează componentele care pot fi refolosite.
Unul dintre mecanismele implicate este autofagia mediată de chaperone (CMA). Acesta funcționează asemenea unui serviciu de sortare: molecule specializate, numite chaperone, identifică anumite proteine și le direcționează către structurile celulare unde sunt descompuse.
Problema este că acest sistem își pierde din eficiență pe măsură ce organismul îmbătrânește.
Cercetătorii de la Colegiul de Medicină Albert Einstein au vrut să afle dacă această scădere are legătură și cu acumularea celulelor senescente, cunoscute popular drept „celule zombie”.
Aceste celule nu sunt pur și simplu celule moarte. Ele rămân vii, însă își pierd capacitatea normală de a se divide și pot elibera substanțe care modifică mediul din jurul lor. Atunci când se acumulează, pot contribui la inflamație și la deteriorarea funcției țesuturilor.
Deși termenul sună alarmant, senescența celulară nu este în sine un proces rău.
În anumite situații, ea poate fi chiar utilă. De exemplu, în timpul vindecării unei răni, unele celule afectate intră temporar în senescență și eliberează substanțe care ajută la recrutarea altor celule implicate în repararea țesutului.
După ce și-au îndeplinit rolul, însă, aceste celule trebuie îndepărtate.
Aici intervin macrofagele, celule ale sistemului imunitar care pot înghiți și elimina celule deteriorate, resturi celulare și alte particule.
Cercetătorii au descoperit că eficiența acestui mecanism depinde, la rândul ei, de CMA.
Pentru a testa ipoteza, oamenii de știință au folosit șoareci ale căror macrofage fuseseră modificate genetic astfel încât să nu mai aibă CMA.
Rezultatul a fost vizibil: animalele au acumulat mai multe celule „zombie” în zonele unde existau răni, iar rănile s-au vindecat mai lent decât la șoarecii din grupul de control.
Experimentul sugerează că CMA din macrofage este importantă pentru eliminarea celulelor senescente care, dacă rămân prea mult timp în țesut, pot perturba procesul normal de reparare.
Dar cercetătorii au descoperit și o altă problemă.
Oamenii de știință au creat în laborator celule „zombie” pornind de la fibroblaste, celule care se găsesc în țesutul conjunctiv.
Când au comparat celule provenite de la șoareci tineri cu cele provenite de la animale în vârstă, diferența a fost importantă.
Celulele tinere și-au intensificat activitatea CMA atunci când au devenit senescente. În schimb, celulele provenite de la animalele îmbătrânite nu au mai reușit să crească această activitate.
Consecința: anumite proteine din interiorul celulelor senescente nu au mai fost descompuse corespunzător.
Aceste celule au ajuns astfel să elibereze substanțe nedigerate și potențial nocive. Potrivit cercetătorilor, acestea nu doar că pot favoriza apariția senescenței în celulele sănătoase din apropiere, dar pot afecta și capacitatea macrofagelor de a recunoaște și elimina celulele „zombie”.
Se creează astfel un cerc vicios: celulele senescente devin mai greu de eliminat, iar sistemul care ar trebui să le curețe devine, la rândul său, mai puțin eficient.
În loc să distrugă direct celulele senescente, cercetătorii au testat o altă idee: să restabilească mecanismul natural prin care organismul le poate elimina.
Echipa dezvoltase anterior un compus experimental numit CA77.1, care activează CMA.
La șoareci în vârstă, administrarea orală zilnică a substanței timp de cinci luni a redus acumularea de celule „zombie” în mai multe organe și a diminuat semnele de inflamație și fibroză.
Într-un alt experiment, macrofage prelevate de la șoareci bătrâni au fost tratate cu CA77.1. După tratament, capacitatea lor de a fagocita particule a revenit la niveluri comparabile cu cele observate la macrofagele provenite de la șoareci tineri.
Cu alte cuvinte, cercetătorii au obținut indicii că ar putea fi posibil să nu fie nevoie să „vânezi” fiecare celulă senescentă în parte. O alternativă ar putea fi să ajuți organismul să-și repornească propriul sistem de curățare.
Cercetătorii au vrut să vadă dacă mecanismul observat la șoareci ar putea avea relevanță și pentru oameni.
S-au concentrat asupra fibrozei pulmonare idiopatice (FPI), o boală în care țesutul pulmonar se cicatrizează progresiv, iar respirația devine tot mai dificilă.
Analiza probelor de țesut pulmonar provenite de la pacienți cu FPI a arătat o activitate CMA semnificativ redusă.
Descoperirea a ridicat întrebarea dacă stimularea acestui mecanism ar putea influența evoluția bolii.
Într-un model de FPI la șoareci, cercetătorii au administrat CA77.1 după producerea leziunii pulmonare. Tratamentul a redus severitatea fibrozei, precum și semnele de senescență celulară și inflamație.
Rezultatele sunt promițătoare, dar există o diferență esențială între un experiment pe șoareci și un tratament pentru oameni.
Studiul oferă o explicație posibilă pentru motivul pentru care celulele senescente se acumulează odată cu înaintarea în vârstă și identifică o posibilă țintă terapeutică.
Dar CA77.1 este încă o substanță experimentală. Rezultatele obținute la șoareci nu demonstrează că aceasta poate trata în siguranță bolile asociate îmbătrânirii la oameni.
Cercetarea atrage atenția și asupra unei probleme importante în dezvoltarea medicamentelor senolitice, tratamente concepute pentru eliminarea celulelor senescente. Dacă celulele „zombie” provenite de la organisme tinere se comportă diferit de cele din organisme îmbătrânite, testarea unor astfel de medicamente exclusiv pe celule tinere transformate artificial în laborator ar putea să nu reproducă fidel situația dintr-un organism în vârstă.
„Cercetarea noastră face legătura între doi factori majori ai îmbătrânirii, scăderea CMA și senescența celulară și arată pentru prima dată cum interacțiunea dintre acestea permite celulelor senescente să evite eliminarea de către sistemul imunitar în organismele îmbătrânite”, a declarat dr. Ana Maria Cuervo, coordonatoarea studiului.
Potrivit cercetătoarei, o posibilitate ar fi ca oamenii de știință să nu încerce neapărat să distrugă direct celulele „zombie”, ci să restabilească interacțiunea lor cu sistemul imunitar, astfel încât organismul să le poată elimina în mod natural.
Următoarea provocare este să se stabilească dacă această strategie poate fi transformată într-un tratament sigur și eficient pentru oameni.
Studiul realizat de Rebecca Sereda și colaboratorii săi a fost publicat în Nature Aging în 2026, sub titlul „Decreased chaperone-mediated autophagy with aging impairs macrophage clearance of senescent cells”. DOI: 10.1038/s43587-026-01240-w.
