Pentru unii, doliul nu este o etapă care trece, ci o stare care se instalează definitiv. De ce unii oameni nu își revin niciodată după decesul unei persoane dragi.
Se spune că timpul vindecă orice rană, dar un nou studiu arată contrariul. Pierderea unei persoane dragi declanșează un proces emoțional complex care, de cele mai multe ori, se atenuează în timp. Totuși, pentru aproximativ 10% dintre cei care trec printr-o pierdere, durerea nu dispare, ci devine o stare permanentă.
Această condiție poartă numele de tulburare de doliu prelungit (PGD), o afecțiune psihiatrică recunoscută oficial de Organizația Mondială a Sănătății în anul 2018.
Un studiu recent, publicat în jurnalul medical Trends in Neurosciences, oferă răspunsuri noi despre motivele pentru care unii oameni rămân blocați în suferință, în timp ce alții reușesc să își reconstruiască viața.
PGD se definește prin prezența unor sentimente intense de tristețe, vinovăție sau dor care persistă mai mult de șase luni de la momentul decesului. Persoanele afectate se confruntă cu dificultăți majore în acceptarea realității și resimt adesea o pierdere a sensului vieții sau a propriei identități.
Deși moartea traumatică sau subită crește riscul apariției acestei tulburări, ea nu îi afectează pe toți cei care trec prin astfel de experiențe. Acest aspect a reprezentat o enigmă pentru cercetători până la analiza actuală a mecanismelor neurobiologice.
Echipa de cercetători de la Universitatea New South Wales din Australia a descoperit că PGD implică circuite cerebrale similare cu cele ale dependenței. Studiile bazate pe scanări RMN funcționale arată activitate intensă în zonele asociate cu recompensa și atașamentul, cum ar fi nucleul accumbens și cortexul orbitofrontal.
Conform autorului principal, Richard Bryant, doliul prelungit nu este un tip diferit de tristețe, ci o stare în care persoana rămâne "blocată". Creierul manifestă o dorință arzătoare, aproape biologică, după prezența celui decedat. Această "foame" psihologică face ca procesul de detașare să fie extrem de dificil.
Analiza datelor arată suprapuneri semnificative între PGD și alte afecțiuni, precum depresia sau stresul post-traumatic. Zonele din creier responsabile pentru procesarea emoțiilor, precum amigdala și insula, prezintă modificări la pacienții care suferă de doliu persistent.
Aceste tipare explică de ce simptome precum ruminația (analiza repetitivă a gândurilor negative) și stresul emoțional cronic sunt atât de prezente. Totuși, distincția clară a PGD ca diagnostic separat este esențială pentru aplicarea unor strategii de tratament corecte.
Recunoașterea acestei tulburări reprezintă primul pas către vindecare. Richard Bryant subliniază că, fără o identificare precisă a celor care suferă de PGD, intervențiile terapeutice nu pot fi aplicate eficient.
"Avem tratamente care pot aborda această problemă, dar nu le putem folosi dacă nu identificăm persoanele care au nevoie de ele", afirmă cercetătorul.
Scopul viitor al studiilor este monitorizarea activității cerebrale pe grupuri mai mari de oameni, pentru a înțelege exact momentul în care procesul natural de doliu se transformă într-o patologie.
Cum își creează creierul noi amintiri? Neurocercetătorii descoperă "reguli" pentru modul în care neuronii codifică informații noi.
