Ai intrat vreodată într-un spațiu larg fără o destinație precisă și ai început să mergi în cerc fără să-ți dai seama? Cercetătorii au descoperit că oamenii au o tendință surprinzător de puternică de a se deplasa în sens invers acelor de ceasornic.
Oamenii tind să vireze în mod spontan spre stânga, iar acest lucru poate face ca grupurile să înceapă să se deplaseze în sens invers acelor de ceasornic.
Fenomenul a fost observat în experimente desfășurate în Spania și Japonia, inclusiv în spații fără pereți și la persoane care mergeau singure.
Cercetătorii au exclus mai multe explicații evidente, inclusiv mâna dominantă, piciorul dominant și ochiul dominant.
Nu se știe încă exact de unde vine această preferință individuală, însă rezultatul ar putea fi important pentru modul în care sunt proiectate aeroporturile, gările, muzeele și alte spații aglomerate.
Descoperirea a pornit de la o observație aparent banală făcută în 2020. Cercetătorii analizau modul în care oamenii se deplasau într-un spațiu închis în timpul pandemiei de COVID-19, când au remarcat ceva neașteptat: atunci când oamenii erau lăsați să se plimbe fără o destinație anume, traiectoriile lor începeau să formeze bucle, iar rotația era aproape întotdeauna în sens invers acelor de ceasornic.
Mai mult, participanții nu păreau să fie conștienți că fac acest lucru.
Observația a declanșat o serie de experimente desfășurate timp de aproximativ cinci ani. Cercetătorii au vrut să afle dacă această mișcare este produsă de interacțiunea dintre oameni, de pereții încăperii, de regulile sociale pe care le învățăm sau de o particularitate a fiecărui individ.
Studiul, publicat în Nature Communications în iunie 2026, a analizat fenomenul în mai multe condiții și în două țări, Spania și Japonia. Concluzia principală este surprinzătoare: tendința pare să existe chiar înainte ca oamenii să formeze o mulțime.
Una dintre primele explicații luate în calcul a fost legată de modul în care oamenii reacționează atunci când ajung în apropierea unui perete.
Cercetări anterioare sugeraseră că persoanele dreptace pot avea o ușoară tendință de a vira spre stânga atunci când trebuie să schimbe direcția lângă un obstacol. Dacă acest comportament ar fi fost cauza principală, atunci grupurile alcătuite din persoane care preferă să vireze spre dreapta ar fi trebuit să se rotească în sensul acelor de ceasornic.
Experimentul nu a confirmat însă această idee.
Cercetătorii au testat grupuri diferite, inclusiv persoane stângace și persoane care, în testele individuale, preferau să se întoarcă spre dreapta. Chiar și atunci, grupurile au continuat să prezinte o preferință pentru mișcarea în sens invers acelor de ceasornic.
Apoi au eliminat complet pereții din ecuație.
Experimentul a fost mutat într-o curte școlară din Spania, cu o suprafață de aproximativ 50 × 60 de metri, fără pereți care să le dicteze direcția.
La experiment au participat 107 adolescenți cu vârste între 13 și 14 ani. Ei au fost lăsați să se deplaseze liber în spațiul respectiv.
Rezultatul a fost și mai interesant: tendința de rotație în sens invers acelor de ceasornic nu a dispărut. Din contră, efectul a fost mai pronunțat în spațiul deschis.
Cu alte cuvinte, dacă oamenii „țin stânga” în mod spontan, pereții nu par să fie cei care le spun unde să meargă.
Următorul suspect a fost cultura.
Atunci când doi pietoni se apropie unul de celălalt, fiecare trebuie să aleagă în ce parte să se deplaseze pentru a evita ciocnirea. În multe țări, această alegere este influențată de regulile de circulație pe care oamenii le cunosc încă din copilărie.
În Europa continentală, inclusiv în Spania, traficul se desfășoară pe partea dreaptă. În Japonia, situația este inversată: circulația rutieră se face pe partea stângă.
Dacă obiceiurile sociale învățate ar fi fost explicația, cercetătorii se așteptau ca experimentul din Japonia să producă o rotație opusă.
Nu s-a întâmplat.
Și participanții japonezi au prezentat aceeași tendință generală de deplasare în sens invers acelor de ceasornic.
Mai exista o posibilitate: poate că oamenii învață această direcție de la societate, de la pistele de alergare, de la mersul pe coridoare sau de la alte convenții pe care le întâlnesc în viața de zi cu zi.
Pentru a testa această idee, cercetătorii au analizat și comportamentul copiilor de vârstă preșcolară.
Rezultatul a fost neașteptat. Tendința de a se deplasa în sens invers acelor de ceasornic nu dispărea la cei mici. În datele analizate, aceasta a fost chiar cea mai puternică dintre condițiile experimentale.
Asta sugerează că fenomenul nu poate fi explicat simplu printr-un obicei pe care oamenii îl dobândesc după ani de interacțiune cu societatea.
Cea mai importantă parte a experimentului a venit atunci când cercetătorii au eliminat aproape complet influența celorlalți oameni.
Peste 200 de participanți au intrat, pe rând, într-o arenă goală și au mers singuri. Nu aveau în față o mulțime pe care să o urmeze și nici persoane cu care să evite o coliziune.
Cu toate acestea, majoritatea au prezentat aceeași tendință generală: deplasarea în sens invers acelor de ceasornic.
Descoperirea schimbă modul în care poate fi privit fenomenul. În loc ca mișcarea circulară a unei mulțimi să fie creată de interacțiunile dintre oameni, cercetătorii au găsit dovezi că o parte din comportamentul colectiv poate fi deja prezentă la nivel individual.
Cu alte cuvinte, grupul nu trebuie neapărat să „inventeze” mișcarea. Fiecare persoană poate contribui la ea încă din momentul în care începe să meargă.
Aici apare partea la care cercetătorii nu au încă un răspuns.
Echipa a căutat legături între tendința de deplasare și mai multe caracteristici individuale: mâna dominantă, piciorul dominant și ochiul dominant. Niciuna nu a explicat suficient fenomenul.
Cercetătorii au analizat, de asemenea, diferențe legate de sex și alte caracteristici individuale, fără să identifice o explicație clară.
Prin urmare, rezultatul studiului este mai degrabă un răspuns parțial: știm mai bine unde se află originea fenomenului, dar nu știm încă exact care este mecanismul biologic sau biomecanic din spatele lui.
O posibilitate discutată de cercetători este existența unor asimetrii foarte subtile ale sistemului care ne ajută să ne orientăm în spațiu. Urechea internă, de exemplu, joacă un rol esențial în echilibru și orientare, iar unele persoane care merg cu ochii legați tind să se abată treptat într-o direcție.
Totuși, studiul nu demonstrează că urechea internă este responsabilă pentru virajul spre stânga. Este doar una dintre direcțiile care ar putea merita investigate în cercetările viitoare.
La prima vedere, pare o curiozitate fără prea mare importanță. Dar pentru cercetătorii care încearcă să înțeleagă modul în care se deplasează mulțimile, descoperirea poate avea implicații practice.
Aeroporturile, gările, muzeele, stadioanele și alte spații în care mii de oameni se deplasează simultan trebuie proiectate astfel încât fluxurile de persoane să fie cât mai eficiente și să evite blocajele.
Dacă oamenii au o preferință locomotorie proprie, aceasta ar putea fi inclusă în modelele matematice folosite pentru a simula deplasarea mulțimilor. Autorii studiului consideră că rezultatele ar putea fi relevante pentru urbanism, proiectarea spațiilor publice și gestionarea mulțimilor.
Și mai interesant este faptul că tendințele de orientare într-o anumită direcție nu apar doar la oameni.
Cercetătorii fac legătura cu alte exemple din lumea animală, inclusiv mișcarea coordonată a bancurilor de pești și traseele spiralate ale furnicilor de armată. În cazul furnicilor, cercetările anterioare au identificat, de asemenea, o tendință de viraj spre stânga în anumite situații.
Aceste comparații nu înseamnă că există deja o singură explicație comună pentru toate speciile. Ele ridică însă o întrebare fascinantă: dacă tendința de a devia într-o anumită direcție este atât de răspândită în natură, cât de vechi ar putea fi mecanismul care o produce?
Studiul publicat în Nature Communications nu a găsit „butonul” din creier care ne face să mergem spre stânga. A făcut însă ceva la fel de important pentru știință: a eliminat mai multe explicații aparent evidente.
Nu sunt necesari pereții. Nu este suficientă cultura. Nu trebuie să existe o mulțime. Iar mâna, piciorul sau ochiul dominant nu explică fenomenul.
Ceea ce rămâne este o tendință locomotorie individuală, reală și reproductibilă, a cărei origine precisă nu este încă înțeleasă.
Așa că data viitoare când te plimbi fără țintă și observi că ai ajuns, fără să-ți dai seama, puțin mai la stânga decât intenționai, este posibil ca traseul tău să facă parte dintr-un mister pe care știința abia începe să-l deslușească.
Sursa: Iñaki Echeverría-Huarte et al., „Individual locomotor bias drives counterclockwise motion in pedestrian crowds”, Nature Communications, 2026. DOI: 10.1038/s41467-026-73713-w.
