Dacă ai făcut vreodată genuflexiuni, sprinturi sau un antrenament intens până când mușchii au început să „ardă”, probabil ai auzit explicația clasică: acidul lactic s-a acumulat în mușchi.
Senzația de „arsură” din timpul unui antrenament intens nu este provocată de acidul lactic.
Lactatul și acidul lactic nu sunt același lucru, iar organismul produce și folosește lactat în mod normal.
Lactatul poate servi drept sursă de energie pentru mușchi, inimă și creier, inclusiv în timpul efortului.
Durerea musculară de a doua zi nu este provocată de lactat: acesta revine, de regulă, la nivelurile de repaus în aproximativ 30-90 de minute după efort.
Dacă ai simțit vreodată că mușchii îți „iau foc” în timpul unui exercițiu, este foarte posibil să fi pus senzația pe seama acidului lactic. Explicația este atât de răspândită încât pare un adevăr elementar despre sport.
De fapt, povestea începe cu cercetări realizate la începutul anilor 1900. Oamenii de știință au observat că, atunci când mușchii unor amfibieni erau stimulați electric, în țesut se acumula acid lactic. Acest lucru apărea atât în condiții cu oxigen insuficient, cât și atunci când mușchii erau stimulați până la oboseală.
Pornind de aici, s-a conturat ideea că efortul intens ar duce la acumularea acidului lactic, iar acesta ar provoca oboseala musculară.
Problema este că observația inițială nu demonstra că acidul lactic era cauza oboselii. Arăta doar că cele două fenomene apăreau împreună.
Cu alte cuvinte, faptul că două lucruri se întâmplă în același timp nu înseamnă automat că unul îl provoacă pe celălalt.
Pe măsură ce biochimia a evoluat, cercetările au arătat că explicația tradițională nu se potrivește cu ceea ce se întâmplă realmente în organism.
În condițiile normale de pH ale organismului, acidul lactic nu se găsește în cantități semnificative sub forma sa neionizată. El este în mare parte disociat, rezultând lactat și ioni de hidrogen.
Iar diferența dintre cele două este importantă.
Lactatul este produs în timpul glicolizei, proces prin care glucoza este transformată pentru a furniza energie celulelor. În timpul efortului intens, producția de lactat crește, dar asta nu înseamnă că mușchiul „rămâne fără oxigen”.
De fapt, organismul produce și utilizează lactat inclusiv atunci când oxigenul este disponibil.
Unul dintre cele mai persistente elemente ale vechiului mit este ideea că lactatul face mușchii tot mai acizi.
În realitate, lucrurile sunt mai complicate.
Aciditatea musculară este influențată în principal de acumularea ionilor de hidrogen produși în timpul metabolismului energetic. Lactatul este implicat în procesele prin care acești ioni sunt utilizați, astfel încât nu poate fi considerat pur și simplu substanța care „arde” mușchiul.
Mai mult, lactatul nu este doar un produs rezidual pe care organismul trebuie să îl elimine.
El poate fi reutilizat ca sursă de energie.
Mușchii îl pot utiliza, iar lactatul poate fi folosit și de inimă și creier. Organismul îl produce și îl consumă în permanență, inclusiv în repaus.
Aici începe partea cu adevărat interesantă.
În timpul unui efort foarte intens, mușchii produc o serie întreagă de substanțe și apar modificări locale care sunt detectate de nervii specializați din interiorul și din jurul țesutului muscular.
Acești nervi transmit informații către creier, inclusiv către zone implicate în percepția durerii și a senzațiilor asociate efortului.
Cu cât exercițiul este mai intens, cu atât modificările metabolice și mecanice din mușchi sunt mai pronunțate. Nervii sunt stimulați mai puternic, iar creierul interpretează aceste semnale ca o senzație de arsură, disconfort și epuizare.
Prin urmare, „arsura” din timpul ultimelor repetări nu pare să fie provocată de o singură substanță, ci de o combinație complexă de semnale pe care organismul le generează în timpul efortului.
Lactatul poate avea un rol în acest sistem, dar nu este „vinovatul” simplu pe care l-am învățat de-a lungul timpului.
Aici mitul acidului lactic devine și mai ușor de demontat.
Dacă lactatul ar fi responsabil pentru durerea musculară de după antrenament, ar trebui să rămână în mușchi până când apare durerea.
Numai că acest lucru nu se întâmplă.
După un efort intens, lactatul revine în general către nivelurile de repaus în aproximativ 30-90 de minute.
Durerea musculară specifică antrenamentului intens sau neobișnuit apare însă, de regulă, mult mai târziu, atingând adesea intensitatea maximă la una până la trei zile după exercițiu.
Prin urmare, lactatul a dispărut în mare parte cu mult înainte ca febra musculară să devină cea mai supărătoare.
Durerea care apare la ore sau zile după un antrenament este cunoscută drept durere musculară cu debut întârziat (DOMS).
Mecanismele sale nu sunt încă explicate complet, însă nu este vorba despre o simplă „acumulare de acid lactic”, conform Medical Xpress.
Senzațiile sunt asociate cu modificările produse în țesut în urma unui efort nou sau intens, iar nervii pot deveni temporar mai sensibili la contracția, întinderea și compresia mușchilor.
De aceea, este posibil să termini un antrenament simțindu-te relativ bine, iar a doua zi să descoperi că urcatul scărilor a devenit brusc o provocare.
Imaginea lactatului ca „deșeu” produs atunci când mușchii nu mai au suficient oxigen este, de asemenea, depășită.
Lactatul este o componentă importantă a metabolismului energetic și poate circula între țesuturi, fiind transformat și reutilizat.
Cercetările moderne investighează inclusiv rolurile sale în procese precum comunicarea dintre celule, răspunsul imun, inflamația și vindecarea țesuturilor.
Asta nu înseamnă că lactatul este un fel de „super-substanță” care îmbunătățește automat performanța. Rolul său este complex și depinde de context. Însă este clar că organismul nu îl produce pur și simplu pentru că „mușchii se sufocă” și trebuie să scape de el.
Povestea acidului lactic este un exemplu interesant despre cât de ușor o interpretare simplificată poate deveni un „fapt” repetat generații întregi.
Observațiile inițiale au fost reale: în timpul efortului și al oboselii musculare apar modificări ale metabolismului, inclusiv creșterea lactatului.
Dar explicația cauzală care s-a construit ulterior a fost mult prea simplă.
Așa că data viitoare când faci ultimele repetări și simți că mușchii „ard”, merită să-ți amintești un lucru: senzația este reală, dar acidul lactic nu este vinovatul.
Ceea ce simți este rezultatul unei interacțiuni complexe între metabolismul muscular, produșii rezultați în timpul efortului și nervii care transmit către creier semnalele generate de mușchii aflați sub stres.
