Sinucidere, motive ascunse. De ce se sinucid tinerii care par fericiți

Dr. Alex Lickerman un expert american în materie de sinucidere, autor al unor cărți de specialitate, spune că pentru familie și prietenii tinerei de la Arad care și-a luat viața deși părea că este în culmea fericirii, cel mai greu va fi acum să găsească un răspuns la întrebarea „De ce?" În practica clinică s-a întâlnit cu multe astfel de cazuri.

„Singura întrebare pe care toată lumea a pus-o, fără excepție, este pur și simplu: de ce? De ce prietenul, copilul, părintele, soțul sau fratele lor și-au luat propria viață? Chiar și atunci când aceștia lasă în urmă o notă în care explică motivele, rămân de obicei întrebări care persistă: da, dar s-au simțit atât de disperați încât să vrea să moară? De ce au simțit asta? Sinuciderea unei persoane îi ia de multe ori pe cei din jurul ei prin surprindere (dar accentuând vinovăția supraviețuitorului pentru că nu au reușit să vadă asta)", a explicat el într-un editorial pentru psychologytoday.com.

Pe de altă parte, explică specialistul, persoanele care au supraviețuit încercărilor de sinucidere au povestit că nu își doreau să moară ci pur și simplu să nu mai trăiască, o dihotomie ciudată, dar una valabilă, totuși. „Dacă ar fi existat vrei altă stare, o altă alternativă la moarte și viață, bănuiesc că mulți sinucigași ar fi adoptat-o. De dragul tuturor celor care au fost lăsați în urmă de sinuciderea cuiva drag, am vrut să descriu modul în care am fost pregătit să mă gândesc la motivele pentru care oamenii se sinucid. Nu sunt atât de intuitivi cum cred majoritatea”.

În general, oamenii încearcă să se sinucidă din șase motive, arată Dr. Alex Lickerman. Acestea sunt:

Sunt deprimați. „Acest lucru este fără îndoială cel mai frecvent motiv pentru care oamenii se sinucid. Depresia severă este întotdeauna însoțită de un sentiment general de suferință, precum și de convingerea că evadarea din această stare este fără speranță. Durerea existenței devine adesea prea mare pentru oamenii care suferă de o depresie severă. Starea de depresie îți răstoarnă gândirea, permițând idei precum „Toți ar fi mai bine fără mine” pentru a avea sens rațional. Ei nu ar trebui să fie blamați pentru că ar cădea pradă unor astfel de gânduri distorsionate, mai mult decât un bolnav de inimă ar trebui să fie acuzat că suferă de dureri în piept: este pur și simplu natura bolii lor. Deoarece depresia, după cum știm cu toții, este aproape întotdeauna tratabilă, ar trebui toți să încercăm să recunoaștem prezența ei în cei apropiați. Adesea, oamenii suferă în tăcere, planificând sinuciderea fără ca cineva să știe vreodată. În ciuda faptului că ambele părți nu se simt confortabil, întrebarea directă despre gândurile suicidare din experiența mea aproape întotdeauna produce un răspuns onest. Dacă bănuiți că cineva ar putea fi deprimat, nu negați posibilitatea, ci întrebați-i de asta!”

Sunt psihotici. „Voci interioare malefice le comandă adesea auto-distrugerea din motive incomprehensibile. Psihoza este mult mai greu de mascat decat depresia, și este, probabil, mai tragică. Incidența la nivel mondial a schizofreniei este de 1% și, adesea, îi lovește pe cei sănătoși, indivizi cu performanțe ridicate, ale căror vieți, deși afecțiunea e tratabilă cu medicamente, nu își împlinesc niciodată potențialul inițială. Schizofrenicii sunt la fel de susceptibili să vorbească liber despre vocile care le poruncesc să se sinucidă și, de asemenea, din experiența mea, dau răspunsuri sincere despre gândurile de sinucidere atunci când sunt întrebați direct. De asemenea, psihoza este tratabilă și, de obicei, trebuie tratată pentru un schizofrenic ca acsta să poate funcționa. Psihoza netratată sau prost tratată necesită aproape întotdeauna internarea în spital până când vocile își pierd puterea de a comanda”, arată Dr. Alex Lickerman.

Sunt impulsivi. „Adesea, legat de droguri și de alcool, unii oameni încearcă încet și impulsiv să-și pună capăt propriei vieți. După ce încearcă și se liniștesc, acești oameni se simt, de obicei, foarte rușinați. Remușcările sunt adesea autentice, dar dacă vor mai încerca sau nu să se sinucidă nu poate fi anticipat. Ei pot încerca din nou data viitoare când se îmbată sau sunt sub influența unor substanțe, sau să n-o ai facă niciodată în viață. Prin urmare, admiterea la spital nu este indicată în mod obișnuit. Abuzul de substanțe și motivele care stau la baza acestuia sunt, în general, o preocupare mai mare pentru acești oameni și ar trebui abordat cât mai agresiv posibil”.

Strigă după ajutor și nu știu cum să-l primească. „Acești oameni nu doresc, de obicei, să moară, dar doresc să îi avertizeze pe cei din jurul lor că ceva este grav, greșit. De multe ori nu cred că vor muri, frecvent alegând metode pe care nu le cred ca fiind periculoase, mai mult pentru a răni pe cineva care le-a greșit, dar uneori sunt dezinformați tragic. Exemplul perfect pentru astfel de situații este o fată adolescentă care este anxioasă din cauza unei relații, fie cu un prieten, iubit sau părinte, care înghite o sticlă de ibuprofen, fără să-și dea seama că în doze destul de mari acesta provoacă leziuni ireversibile la nivelul ficatului. De-a lungul practicii mele clinice am avut mai multe astfel de cazuri de adolescenți care au decedat la Urgență după zile de chin din cauza unor astfel de pastile, când remușcarea îi lecuise deja de dorința de a muri și scopul de a-I alerta pe cei din jur de suferința lor a fost atins”.

Au o dorință filosofică de a muri. „Decizia de a se sinucide pentru unii se bazează, adesea, pe prezența unei boli dureroase terminale, de care există puține sau nicio speranță să scape. Acești oameni nu sunt deprimați, psihotici, și nici nu strigă după ajutor. Ei încearcă să preia controlul asupra destinului lor și să-și amelioreze propria lor suferință, care de obicei se poate face numai prin moarte. Ei se uită de multe ori la alegerea lor de a se sinucide ca la o modalitate de scurta drumul spre același rezultat, care se va întâmpla indiferent de ce fac”.

Au făcut o greșeală. „Acesta este un fenomen mai recent, tragic, în care tinerii, tipic, flirtează cu privarea de oxigen pentru a obține un soi de beatitudine sau amețeală și, pur și simplu, merg prea departe. Singura apărare împotriva acestei practici stupide cred că este educația”.

Rănile pe care sinucigașii le lasă în viețile celor rămași să-i plângă sunt adesea profunde și de lungă durată. „Adevărata absurditate a sinuciderii adesea combate durerea cea mai semnificativă. Gândindu-ne că toți tratăm mai bine tragedia atunci când înțelegem baza ei, am oferit paragrafele precedente în speranța că oricine le citește, oricine a fost lăsat în urma de sinuciderea cuiva drag, ar putea să găsească mai ușor o cale de a continua, de a renunța la vină și la mânie, și să-și găsească liniștea. În ciuda modului în care ați fost lăsat în urmă, brusc, vina și furia nu trebuie să fie singurele două emoții pe care sunteți dispuși să le simțiți pentru cel care v-a părăsit”, conchide Dr. Alex Lickerman.