Terapia fizică, metodă preventivă înainte de a te răni

Potrivit lui Dean Plafcan, un doctor specializat în fizioterapie și recuperare medicală de la Universitatea Penn State, terapia fizică proactivă poate ajuta atât sportivii profesioniști, cât și amatorii de week-end, dar condiția esenșială e ca aceștia să ceară ajutor înainte de a se accidenta.

De ce e periculos pentru sportivii amatori

„Luați în considerare o consultație la un terapeut fizic pentru a căuta deficiențe sau dezechilibre într-o parte a corpului care ar putea afecta alte zone”, a spus Plafcan. „Rezultatul identificării zonelor problematice și al terapiei orientate pentru ameliorarea problemelor poate fi o mai bună performanță atletică, cu risc mai mic de rănire și de apariție a durerilor”.

Spre exemplu, durerile de spate sunt o problemă obișnuită pentru jucătorii de golf, care dau vina pe mișcarea agresivă, prin rotire, a spatelui. Adesea, însă, adevăratul vinovat este munca de birou timp de 40 de ore pe săptămână.

Jucătorul de golf care se muncește la un birou în cea mai mare parte a zilei – apoi seara zace pe canapea – sfâșește prin a-și micșora mușchii flexori din partea din față a șoldului. Acest lucru forțează partea inferioară a spatelui să depună mai mult efort în unei mișcări de golf (acea lovitură prin rotire, cu crosa), iar rezultatul e durerea.

„Fizioterapia proactivă poate diagnostica acest dezechilibru și poate îmbunătăți mobilitatea șoldului”, a spus Plafcan. „Rezultatul este un risc mai mic de dureri de spate, plus un lovitură mai puternică pe terenul de golf”.

Folosind o scală pentru a identifica deficitele funcționale de mișcare care ar putea duce la răniri, un terapeut fizic poate viza acele deficite pentru a construi forța musculară și pentru a preveni rănirile, mai degrabă decât să se concentreze doar asupra reabilitării după o vătămare.

Cum sunt evaluate disfunționalitățile

Testarea modului de mișcare (The Functional Movement Screen) este un instrument popular de evaluare pentru sportivi, care ajută la determinarea deficiențelor care ar putea fi trecute cu vederea în timpul evaluărilor tradiționale medicale și de performanță. Fizioterapeutul stabilește cum funcționează pacientul în timpul, pe baza a șapte modele de mișcare care necesită atât mobilitate, cât și stabilitate în cadrul sistemelor multiple de corp:

1) Deep squat – este un test prin care se evaluează mobilitatea bilaterală, simetrică și funcțională a șoldurilor, genunchilor și a gleznelor;

2) Hurdle step – este un test prin care se evaluează mecanica mișcării în timpul modelului asimetric al unui pas făcut înainte;

3) In-line lunge – este un test prin care se evaluează cum rezistă trunchiul și extremitățile corpului la rotație și dacă se menține o aliniere corectă;

4) Active straight-leg raise – este un test care evaluează flexibilitatea activă și cea a mușchiului gambei, în condițiile în care pelvisul rămâne stabil;

5) Trunk stability pushup – este un test prin care se evaluează abilitatea unei persoane de a-și stabiliza coloana în timpul unei mișcări

6) Rotary stability – testul evaluează stabilitatea trunchiului pe mai multe planuri, în timp ce extremitățile superioare și inferioare sunt într-o mișcare combinată;

7) Shoulder mobility – eeste un test care analizează mișcarea umerilor, mobilitatea scapulo – humerală și extensia toracică a coloanei vertebrale;

Fiecare dintre cele șapte modele de teste de mișcare este conceput pentru a evidenția deficiențele și dezechilibrele care ar putea să nu fie evidente în timpul performanțelor atletice. Orice slăbiciune poate determina un sportiv să compenseze în necunoștință de cauză prin folosirea altor mușchi, ducând la o mișcare ineficientă și un risc mai mare de rănire, atrage atenția expertul american.

Disfuncționalitățile fizice pot să apară oriunde

Odată ce slăbiciunea a fost determinată, terapeutul fizic poate dezvolta o abordare comună pentru a consolida anumite zone și a corecta un dezechilibru.

De exemplu, jucătorii de baseball care prind / lansează mingea suferă frecvent leziuni ale brațelor și umerilor, în cazul în care mingea - și, astfel, unghiul de înclinare al brațului – are o viteză mai mare de 100 mph. Cu toate acestea, cauza fundamentală a unei leziuni a brațului ar putea fi de fapt o lipsă de stabilitate în genunchiul pitcher-ului. Instabilitatea genunchiului poate face dificilă proptirea în pământ a picioarele și transferul energiei în minge prin mișcarea trunchiului, a umerilor și a brațelor într-o manieră eficientă. Jucătorul compensează în mod inconștient instabilitatea genunchiului, conducând la ineficiența în mișcare, la performanțe mai scăzute și, în cele din urmă, la un risc mai mare de rănire.
O altă cauză a unui dezechilibru fizic este unilateralitatea fizică a multor sporturi.

„Un jucător de baseball, un jucător de tenis sau un jucător de golf lucrează în mod constant pe o parte a corpului mai mult decât pe celalaltă, în funcție de ce este, dreptaci sau stângaci", a spus Plafcan.

Modificări inclusiv la nivelul oaselor

Acest dezechilibru se poate extinde dincolo de mușchi, și la oase. O radiografie a antebrațului dominant al unui jucător de tenis avid ar putea să arate oase mai groase și mai mari decât la celelălalt antebraț.

„Da, acești sportivi au nevoie de o mare putere pe părțile lor dominante pentru a excela în sportul lor, dar slăbiciunea de pe cealaltă parte a corpului poate duce la supracompensare și la răni", a spus expertul. „Prin direcționarea exercițiilor pentru creșterea simetriei în ceea ce privește puterea și flexibilitatea, atletul poate îmbunătăți performanța generală", notează Dean Plafcan, într-un material dat publicității de centrul medical al Universității Penn State.