Tot ce știam despre grăsimi este greșit? Experții demontează 4 mituri despre alimentele grase și grăsimea viscerală.
Dezbaterea despre grăsimi a revenit în prim-plan odată cu actualizarea piramidei alimentare din SUA, iar întrebarea rămâne aceeași: sunt alimentele grase cu adevărat nocive?
Trei specialiști au declarat pentru Medical News Today că multe dintre ideile populare despre grăsimi, dietă și aspectul fizic nu mai corespund realității.
Potrivit experților, problema nu ține doar de câtă grăsime consumăm sau de cât de slabă pare o persoană, ci mai ales de tipul de grăsime, de distribuția acesteia în corp și de calitatea generală a dietei.
Timp de decenii, țesutul adipos a fost privit ca un simplu "depozit" folosit de organism pentru izolație și energie. Însă cercetările au arătat între timp că grăsimea funcționează mai degrabă ca un organ, producând hormoni și comunicând cu creierul și cu sistemul imunitar prin semnale specifice.
În plus, studiile au indicat că grăsimea "ascunsă", adică grăsimea viscerală, este mai periculoasă pentru sănătate decât grăsimea vizibilă de sub piele. Aceasta înconjoară organele și este asociată cu boli cronice și cu îmbătrânirea organelor.
Mesajul clasic "taie toate grăsimile" este considerat depășit de toți cei trei experți citați de publicație.
"Presiunea de a consuma cât mai puține grăsimi posibil este depășită. Cercetările au actualizat recomandările astfel încât accentul cade mai mult pe tiparul general de alimentație și pe tipul de grăsime consumată, nu pe reducerea cu orice preț a grăsimilor totale", a spus Michelle Routhenstein, dietetician specializat în cardiologie preventivă.
Hector Perez, chirurg bariatric, merge și mai departe și spune că sfatul "low-fat" este "depășit și naiv", mai ales în condițiile în care multe produse fără grăsimi conțin zahăr adăugat pentru a compensa gustul.
Experții spun că nu cantitatea totală trebuie privită izolat, ci calitatea grăsimilor și compoziția întregii diete.
Michelle Routhenstein arată că aportul total de grăsimi este considerat în general acceptabil între 20% și 35% din caloriile zilnice, iar grăsimile saturate ar trebui, în mod obișnuit, să reprezinte sub 10% din totalul caloriilor pe zi, în funcție de riscul cardiovascular al fiecărei persoane.
Specialiștii spun că decenii la rând industria alimentară a scos grăsimea din produse și a înlocuit-o cu amidon rafinat și zahăr, fără ca rezultatul să fie unul mai bun pentru sănătate. Din contră, accentul actual cade pe ideea că tipul de grăsime contează mai mult decât reducerea oarbă a grăsimilor totale.
Kristin Kirkpatrick, dietetician, spune că dieta ar trebui evaluată în primul rând prin prisma calității. Ea amintește și de un studiu recent publicat în Journal of the American College of Cardiology, care a comparat dietele low-fat și low-carb și a arătat că mai importantă decât raportarea strictă la macronutrienți este calitatea alimentației.
Totuși, Kirkpatrick subliniază că unele persoane, precum cele cu diabet de tip 2, ficat gras sau rezistență la insulină, pot beneficia mai mult de o abordare cu aport moderat sau mai redus de carbohidrați, pentru un control mai bun al glicemiei.
Aici, specialiștii avertizează că simpla eliminare a grăsimilor saturate nu garantează un beneficiu. Contează foarte mult cu ce sunt înlocuite.
Cercetările actuale susțin înlocuirea grăsimilor saturate cu grăsimi polinesaturate și mononesaturate, care pot contribui la scăderea colesterolului LDL, cunoscut drept colesterolul "rău".
Kristin Kirkpatrick spune că aceste grăsimi mai sănătoase se găsesc în alimente precum uleiul de măsline extravirgin, avocado, nuci, semințe și pește gras, cum este somonul.
Michelle Routhenstein atrage atenția că pentru majoritatea oamenilor eliminarea completă a grăsimilor saturate nu este realistă. În opinia ei, abordarea mai utilă este identificarea surselor de grăsimi saturate din dietă și înlocuirea intenționată a acestora cu surse de grăsimi nesaturate.
La rândul său, Hector Perez avertizează că schimbările greșite pot anula orice beneficiu.
"Să înlocuiești o friptură cu cereale dulci nu este o victorie", spune el, subliniind că alternativa ar trebui să fie reprezentată de alimente precum uleiul de măsline, nucile sau peștele gras, nu de carbohidrați rafinați.
Experții mai spun și că nu ar trebui ignorat contextul nutrițional complet al alimentelor. De exemplu, produsele lactate integrale, deși conțin grăsimi saturate, aduc și proteine și calciu, nutrienți care pot susține sațietatea și sănătatea osoasă și musculară.
Una dintre ideile cel mai des întâlnite este că o persoană cu aspect slab are automat și un profil metabolic bun. Specialiștii spun că lucrurile nu stau așa.
Hector Perez afirmă că a văzut pacienți de 120 de livre cu ficat gras, rezistență la insulină, trigliceride crescute și sindrom metabolic. El explică și conceptul de "TOFI - Thin Outside, Fat Inside", adică persoane care par slabe la exterior, dar acumulează grăsime viscerală în profunzime.
Fenomenul este cunoscut și în social media sub eticheta "skinny fat".
Potrivit experților, o persoană poate arăta slabă și totuși să aibă niveluri ridicate de grăsime viscerală sau alți factori de risc metabolic. Cântarul și oglinda nu oferă întotdeauna imaginea reală a sănătății.
Excesul de grăsime corporală este unul dintre principalii factori ai sindromului metabolic, care crește riscul pentru afecțiuni precum diabetul de tip 2, bolile cardiovasculare și colesterolul ridicat. Iar boala metabolică poate evolua "în interior" înainte ca creșterea în greutate să devină vizibilă, mai ales la persoanele sedentare, cu diete bogate în zahăr și amidon rafinat sau cu predispoziție genetică.
Din acest motiv, Michelle Routhenstein spune că indicatori precum circumferința taliei, tensiunea arterială, colesterolul, glicemia, nivelul de insulină și markerii inflamatori sunt mai utili decât greutatea sau IMC-ul luate separat.
Experții consultați de Medical News Today insistă și asupra unei diferențe-cheie: nu doar cantitatea totală de grăsime contează, ci și locul unde aceasta este stocată.
Grăsimea viscerală, cea care se află în jurul organelor, este asociată mai puternic cu riscul de boli cronice precum bolile de inimă și diabetul. În schimb, grăsimea subcutanată, aflată sub piele, nu are același nivel de risc metabolic.
Hector Perez explică faptul că țesutul adipos visceral "scaldă" ficatul și organele în citokine proinflamatorii, agravează rezistența la insulină și favorizează profilele aterogene. Grăsimea subcutanată este descrisă de el ca fiind mai degrabă un strat de "izolație", mai puțin toxic din punct de vedere biochimic.
În acest context, o persoană slabă, dar cu grăsime abdominală viscerală, poate avea un risc metabolic mai mare decât o persoană mai grea, dar la care grăsimea este stocată în principal subcutanat, la nivelul șoldurilor sau coapselor.
