Mărturia unui tânăr tătic cu COVID-19, de pe patul de spital. „Credeam că mă bate cineva din interior”

Dana Lascu / 06 aug 2020 / 18:40
Razvan, din spital. Foto: Facebook
Razvan, din spital. Foto: Facebook

Răzvan este un tânăr tătic care a descoperit că are COVID-19 după ce s-a întors din concediu. Are o formă ușoară a bolii, dar experiența lui e una departe de a putea fi considerată „norocoasă”: are acasă o fetiță de un an și jumătate și o soție care ia tratament pentru o boală cronică, pe care se teme că le-ar fi putut infecta. 

„Salut! Numele meu este Răzvan și sunt POZITIV...cu COVID 19.

Cine mă cunoaște, știe că de fel sunt mai mereu zâmbitor și POZITIV. În sensul bun. Că-mi place să glumesc și să râd. Că fac glume și haz de necaz, iar perioada petrecută în izolare când ne-am întors din Mauritius e martoră. 

Nu și acum. Acum îți scriu de pe un pat de spital. Ție, care mă cunoști și crezi în existența virusului, dar mai ales ție care crezi că e doar o răceală și că oculta lumii ne plătește pentru a spune că există COVID 19 sau că nu există și e o fantomă despre care „presa miluită” (așa-i zice nu??) vorbește zilnic doar ca să te țină în casă și să țină România cu 100 de ani in urmă (până la Covid eram cu 100 înainte și nenorociții vor să ne întoarcem în epoca de piatră, noi, italienii și americanii).

Nu o să-ți vorbesc despre cât de tare mă durea totul, despre cum „urinam cu stopuri” ca într-un breakdance din bazin, de ăla de făcea CRBL pe vremuri, pentru că atât de rău mă durea corpul de credeam că bate cineva din interior să iasă afară (de câteva ori am strigat ca pe stadion, doar să mă amuz pentru a uita de durere, celebra: „ieși afară javră ordinară", și cu intonație!!). Încearcă să îți imaginezi. Ai făcut-o? Și eu!

„Mi-e tot una dacă mănânc caserola sau mâncarea din ea”

Să continuăm. 

Nu o să îți spun nici cum am rămas fără gust și miros și că mi-e tot una dacă mănânc caserola sau mâncarea din ea (poate dezvolt vreo abilitate, știu pe unul de mânca avioane). Nu o să-ți povestesc nici cum mi se fac injectii care să-mi ajute respirația (Și nu, nu sunt la terapie intensivă, sunt unul din cazurile ușoare). 

Nu o să îți povestesc nici cum DSP București nu a răspuns 3 zile și nici nu o face așa des. Nici cum Spitalul Universitar București m-a trimis acasă cu taxiul după recoltare, pentru că nu sunt locuri. Nici cum până la ora asta ancheta epidemiologică nu e începută.

Nici faptul că la 6 luni de la începutul pandemiei încă aud în spital că „suntem depășiți”, deși asta mă sperie foarte tare și îmi vine să fug acasă.
Dar tocmai despre asta vreau să îți vorbesc, despre ACASĂ. 

„Durerea sufletească nicio pastilă nu o poate vindeca”

Vreau să îți povestesc partea cu durerea sufletească, aia pe care nicio pastilă nu o poate vindeca. Din momentul în care am început să am simptome, nu bătutul „javrei ordinare” mă durea cel mai tare, sau că mă trezeam cu dureri în piept noaptea, ci faptul că fetița mea de 1 an și 6 luni strigă după mine prin casă „Tata” și îmi bate la ușă (m-am izolat de la primul simptom într-o altă cameră), iar eu nu-i pot deschide să o iau în brațe. Iar ea se așază lângă ușă și plânge. N-am mai trăit sentimentul ăsta până acum și nici nu ți-l pot descrie în cuvinte, dacă ești părinte îți poți imagina cum e. 

Vreau să îți povestesc despre gândul că mi-aș fi putut infesta soția, care ia un tratament cronic și care recent a trecut printr-o intervenție medicală care, coroborată cu „răceala asta”, i-ar putea fi fatală.

O să-ți povestesc despre cum încerci să o încurajezi și să-i spui să nu mai plângă pe hol, că trebuie să fie puternică și că ea mereu a fost o învingătoare. 

O să îți povestesc despre cum e să-ți vezi mama plângând la telefon, la 300 km, și să-i spui că te ia cu ambulanța doar pentru că așa e protocolul, nu că îți e rău. 

Îți povestesc despre cât de greu e să le zâmbești tuturor care te ajută și vor să te ajute și să spui că ești bine, doar ca să-i știi pe ei bine, pentru că la tv anunță că am sărit de 1.000 cazuri, că nu mai sunt locuri la ATI, iar tu ești între ăia din spital. 

Imaginează-te așteptând să îți iasă ultimul meci la pariuri la 5.000 lei sau afișarea notelor la bac cu o zi întârziere, sau să te sune de la interviu că te-au angajat pe postul pe care ți-l doreai, înmulțește cu 100 și scade entuziasmul și ai să vezi prin ce trec eu așteptând rezultatele la testele prelevate acum 3 zile de la fetiță și soție. E greu, așa-i? 

Și nu în ultimul rând, imaginează-ți cum e să te urci în ambulanță, iar în urma ta ultimul lucru pe care îl vezi e o soție plângând pe balcon și o fetiță care se uită lung după tine și îți face "Pa, pa", iar cine o cunoaște pe Caro știe că te înmoaie și fără să ai ceva. 

Așa că te rog, protejează-te, #spalătepemâini, #poartămască, #păstreazădistanța, pentru că eu poate mâine plec de aici, patul de spital rămâne și n-aș vrea să-mi iei locul sau, mai rău, cineva drag ție și să vezi că tot ce ți-am scris e adevărat și nu te-am mințit cu nimic. Zâmbește și fii responsabil, nu te costă nimic. 

Ps: Pentru cei care nu cred în existența COVID, vă invit după ce ies de aici la o cafea să povestim cum a fost și dacă e real. Dacă virusul nu există nu pierzi mare lucru, dar dacă există poți pierde totul. 

La final, cum ar spune un REGE foarte drag mie: STAȚI NEGATIVI, CA SĂ NU FIȚI POZITIVI!”, a scris bărbatul, pe pagina sa de facebook. 

 

Salut! Numele meu este Răzvan și sunt POZITIV...cu COVID 19. Cine mă cunoaște, știe că de fel sunt mai mereu zâmbitor...

Publicată de Iulian Răzvan Bocşe pe Luni, 27 iulie 2020
Articole Recomandate
Get it on App Store Get it on Google Play


Citite săptămâna aceasta


Iti place noua modalitate de votare pe dcmedical.ro?
Politica de confidențialitate | Politica Cookies | | Copyright 2020 S.C. PRESS MEDIA ELECTRONIC S.R.L. - Toate drepturile rezervate.
nxt.23
YesMy